- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Toţi împreună ....luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă.
Faptele 2:46
În timp ce sunt dispreţuite ca dăunători care aduc distrugere, omizile cort sunt nişte remarcabile mici creaturi, care trăiesc în unitate, pentru succesul sau eşecul întregii colonii. Ele trăiesc în corturi de mătase, care colectează căldura soarelui şi încetinesc pierderea căldurii în timpul vremii înnorate, sau pierderea de umiditate când vremea e secetoasă.
Studiind o colonie de omizi, o echipă de oameni de ştiinţă au observat că larvele mâncau fără grabă, călătorind de la cuib la frunze şi trăgând după ele fire de mătase. Dar într-o zi, omizile s-au oprit brusc din mâncat şi s-au grăbit înapoi spre cort. Instrumente sensibile folosite de oamenii de ştiinţă au indicat motivul acestui comportament ciudat: după ce omizile acţionaseră astfel, temperatura a scăzut brusc şi, într-o jumătate de oră, un front atmosferic rece era deasupra. Dacă vietăţile n-ar fi simţit schimbarea din aer, colonia ar fi putut muri din cauza frigului.
Mai târziu, s-a observat că astfel de acțiuni din partea acestor omizi sunt iniţiate în mare parte de anumiţi membri foarte activi ai coloniei. În cuibul omizilor cort se pare că există membri foarte activi şi membri foarte leneşi. Şi întotdeauna membrii activi sunt cei care îi conduc pe ceilalţi la acţiunile necesare. Dacă pentru un anume motiv, colonia are un număr mare de omizi inactive, atunci lenea lor poate încetini întregul grup, astfel că toţi vor pieri, în ciuda încercărilor din partea membrilor activi de a face ca grupul să funcţioneze.
Cât de asemănători suntem cu aceste omizi! Există întotdeauna câţiva, în fiecare grup, care ne fac să acţionăm. La fel de frecvent există dintre aceia care îşi târăsc picioarele, indiferent de cât de bine merg lucrurile. Isus ne va menţine în acţiune, dacă depindem de El. Pentru acest lucru, am face bine să urmăm exemplul ucenicilor, care stăruiau împreună, în rugăciune şi post.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul.
Romani 12:19
Într-o zi, cam prin 1910, un lup şchiopăta în jurul casei unui pădurar. Îşi pierduse un deget într-o capcană şi părea să caute ajutor omenesc. În loc de ajutor, a fost întâmpinat cu o puşcă ridicată şi a trebuit să fugă. Din acea zi până în 1925, Bătrânul Trei Degete, din Dakota, a declarat război lui Harding County, din Dakota de Sud.
Măsurând 1,5 m lungime şi cântărind 34 kg, Trei Degete şi-a petrecut anii rămaşi ucigând animalele pădurarului. Într-o perioadă de trei luni, el a distrus oi, vite şi cai în valoare de 6 700 de dolari.
Bătrânul Trei Degete s-a dovedit a fi mai inteligent decât vânătorii de lup profesionişti care îl urmăreau. El conducea călăreţii pe poteci care deveneau prea înguste pentru cai şi prin câmpuri pline de găuri de goferi, unde caii puteau să se împiedice uşor. Odată, el s-a ascuns în corpul unui cal ucis. Bătrânul lup mânca doar prada lui proaspăt ucisă, ca să evite hrana otrăvită. De asemenea, era foarte bun în păcălirea capcanelor.
În cele din urmă, legendarul lup a fost prins de un vânător de lupi federal, care a îngropat capcane pe un deal, apoi a transplantat lângă ele nişte tufe. În ziua următoare, Trei Degete, curios în privinţa pământului proaspăt săpat din jurul tufei, a călcat peste două din capcane şi a murit câteva ore mai târziu. Bătrânul Trei Degete trăise douăzeci de ani, cu zece ani mai mult decât media, evitând timp de cincisprezece ani capturarea lui.
Nu putem atribui motive omeneşti unui animal ca Bătrânul Trei Degete, dar au fost situaţii în care un animal sălbatic rănit a venit să primească ajutor de la un om. Acest lucru se întâmplă în special când animalul a avut cumva legătură cu un om prietenos, pe când era pui. Când Trei Degete a fost respins, şi-a început drumul spre răzbunare.
Este aşa de uşor să te simţi îndreptăţit când faci ceva răzbunător când ai fost tratat greşit, dar nu putem şti motivul tratamentului. Şi Dumnezeu a promis că răzbunarea este a Sa. Putem să avem încredere în El şi să lăsăm lucrul acesta în mâna Lui.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Atunci toţi cei ce se încred în Tine se vor bucura, se vor veseli totdeauna, căci Tu îi vei ocroti.
Psalmul 5:11
Într-o dimineaţă, acum câteva luni, am vorbit despre crucişătorul portughez. Astăzi vom vorbi despre el într-un alt context. Crucişătorul portughez pluteşte pe marea largă, unde este împins de briză. Sub el sunt tentacule lungi şi otrăvitoare. Pe deasupra este ceva frumos, dar tentaculele, atârnând uneori 12-15 m sub corpul principal, înseamnă pierzare pentru creaturile care sunt prinse între ele. Pericolul se află în nişte celule specializate, numite nematocite, fiecare dintre ele fiind ca o mică puşcă harpon cu încărcătură otrăvitoare, pe care animalul o aruncă spre prada sa. Natura exactă a otrăvii nu este cunoscută, dar ea este letală pentru aproape toate creaturile animale şi foarte dureroasă pentru animalele mai mari şi pentru fiinţele omeneşti.
În timp ce cei mai mulţi peşti mici sunt ucişi prin contactul cu nematocite, acest lucru nu pare să se întâmple cu peştele Nomeus, care trăieşte printre aceste tentacule periculoase. Oamenii de ştiinţă nu ştiu cum scapă aceşti peşti de moarte. Nici măcar nu este sigur că ei scapă. O teorie susține că peştii sunt imuni la otravă, dar alta spune că peştii n-au nici un fel de imunitate şi că fiecare Nomeus care trăieşte este pur şi simplu norocos. Fie că trăiesc în pericol sau nu, ei profită de hrana luată de la meduză şi, evident, folosesc adăpostul oferit ca protecţie faţă de duşmani.
Nu suntem în poziţia de a şti dacă peştele Nomeus este, de fapt, în siguranță sub crucişătorul portughez. Dacă am şti, am putea spune dacă peştele demonstrează credinţă sau încumetare prin acţiunile sale. În orice caz, cei care se îndoiesc că peştele este de fapt, protejat de meduză, ne amintesc de acei necredincioşi care au probleme în acceptarea faptului că Dumnezeu poate proteja pe cei care îşi pun încrederea în El.
Ei pot spune că ceea ce pare să fie protecţie este doar noroc, aşa cum spun oamenii de ştiinţă sceptici despre peştele Nomeus. Dar creştinul ştie că nu este vorba de noroc. El ştie că Dumnezeu este aproape pentru a ajuta.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Şi acum fiilor, ascultaţi-mă, căci ferice de cei ce păzesc căile mele! Ascultaţi învăţătura, ca să vă faceţi înţelepţi şi nu lepădați sfatul meu!
Proverbe 8:32,33
Contrar părerii populare, struţii nu-şi îngroapă capul în nisip când vine pericolul. Falsa impresie a luat naştere probabil din obiceiul păsării de a-şi întinde gâtul lung pe pământ în timp ce stă pe cuib. Într-o astfel de poziţie, este foarte bine camuflat şi pare ca o movilă sau o ridicătură de pământ.
Un băiat de 10 ani a hotărât, odată, să vadă de aproape un cuib de struţ. I s-a spus că struţul este foarte periculos; se ştia că pasărea aproape a spintecat în două un câine dintr-o singură lovitură. Mai mult, în timp ce una stă, cealaltă pasăre merge în jurul cuibului ca să fie atentă la intruşi - cum ar fi un băieţel de 10 ani.
Băiatul a fost învăţat că există doar două moduri de a te apăra împotriva unui struţ. Una este un băţ lung, cu capătul în formă de furcă, care să ţină la distanţă gâtul păsării astfel încât picioarele ucigaşe să fie departe. Celălalt este să te întinzi pe jos, să-ţi în gropi capul în mâini şi să stai nemişcat până când struţul pleacă. Pasărea nu poate lovi ceva ce este întins pe pământ.
Acest băiat avea un băţ în formă de furcă, dar struţul de pază a alunecat în spatele lui atât de repede încât când băiatul s-a întors şi l-a văzut s-a speriat atât de tare încât a aruncat băţul şi a luat-o la fugă. Revenindu-şi din spaimă, s-a aruncat la pământ, şi-a acoperit capul şi a rămas acolo nemişcat.
Pasărea a dat cu ciocul în ceva strălucitor de pe încălţămintea lui, apoi a stat de pază. Băiatul a stat nemişcat destul de mult, apoi a ridicat un cot ca să vadă dacă pasărea plecase. Un cioc ascuţit a îndepărtat orice îndoială. După ce a trecut şi mai mult timp a avut curajul să arunce din nou o privire. Pasărea plecase. Probabil schimbarea serviciului făcuse ca struţul să renunţe la vigilenţă. Băiatul a fost norocos. Dacă nu urma instrucțiunile la literă, ar fi fost ucis, fără îndoială.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Nu va judeca după înfățișare, nici nu va hotărî după cele auzite.
Isaia 11:3
Unul dintre peştii cel mai greşit înţeleşi din mare este baracuda. Deşi rechinii sunt imprevizibili şi mortali, baracuda sunt, în general, nepericulosi. Totuşi, când făceam scufundări pe insula Bimini, în Bahamas, mi-a fost greu să-mi amintesc acest lucru atunci când un baracuda curios şi lung cât sunt eu de înalt, înota pe lângă mine. Mă speriam de acei ochi mari, reci, care nu clipeau şi de rândurile de dinţi care arătau ameninţător.
Sunt cunoscute cazuri foarte puţine în care baracuda a atacat o fiinţă umană şi în toate, au existat fie una, fie alta din două condiţii. Aceste condiții ar trebui totdeauna evitate. Prima este apa tulbure. Baracuda loveşte obiecte strălucitoare, crezând că sunt peşti. Este, deci, uşor pentru un baracuda să greşească, luând o piele albă sau tălpile albe ale picioarelor cuiva drept masa lui obişnuită. Sau baracuda poate ataca un banc de peşti mici în apă noroioasă, neştiind că acolo mai este şi un om.
A doua condiţie este prezenţa sângelui în apă. Sângele atrage baracuda ca şi pe rechini şi se ştie că ambele specii de peşti atacă înotători răniţi, care sângerează.
În apă limpede şi unde nu există miros de sânge, peştii baracuda sunt, în general, inofensivi. În secolul optsprezece, când se credea că baracuda este foarte periculos, un scriitor a pretins că peştele prefera carnea de câine în locul cărnii de om. Un altul spunea că baracuda îi preferă pe englezi francezilor, pentru că englezii mănâncă mai mult ca animalele şi deci sunt mai gustoşi decât francezii. Acest argument este ridicol, desigur, dar ilustrează până unde vor merge unii ca să-şi susţină prejudecăţile.
Textul nostru este o profeţie despre Isus, că El nu va judeca după înfăţişare sau reputaţie, ci pe baza faptelor adevărate. Este foarte uşor si ajungi la concluzii pe baza unor dovezi nesigure, referitor atât la peşti cât şi la oameni. Să fim şi noi atenţi cum judecăm.