- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Cine nu vede în toate acestea dovada că mâna Domnului a făcut asemenea lucruri? El ţine în mână sufletul a tot ce trăieşte.
Iov 12:9,10
Când te gândeşti la un ţipar poate îţi închipui o vietate subţire, ca un şarpe, care înoată în adâncimile oceanului. Unii oameni pot crede că ţiparii sunt electrici. Dar acest lucru este adevărat doar pentru cei care locuiesc în porțiuni ale Fluviului Amazon din America de Sud.
De fapt un ţipar este un peşte alungit, cu o coloană vertebrală separată în mai mult de 100 de segmente, care fac din el una dintre cele mai graţioase creaturi de pe pământ.
Ţiparii care trăiesc în râurile şi lacurile cu apă proaspătă din Europa şi America de Nord au o istorie a vieţii foarte ciudată. Când sunt gata să depună icrele, adulţii încep o lungă migraţie, din râuri şi pâraie spre Atlantic.
Dacă trebuie să înoate doar în josul râului spre apă sărată, atunci călătoria este uşoară, dar uneori, ei sunt forţaţi să treacă peste uscat. Pielea alunecoasă le face uşoară alunecarea peste câmpuri şi pietre, iar capacitatea de a absorbi o cantitate mică de oxigen în piele pentru perioade scurte de timp face respiraţia o problemă uşoară.
Ţiparii călătoresc peste uscat noaptea, dar dacă sunt surprinşi pe uscat când răsare soarele, se ghemuiesc într-un loc umed, înghiţind aer, ca să se menţină în viață.
În cele din urmă, după ce intră în apa sărată a mării, noroiul de pe piele îi protejează ca să nu moară din cauza expunerii imediate la sare. Dar, în cele din urmă, animalul se adaptează perfect la sare. El înoată în Marea Sargaselor, în mijlocul Atlanticului, şi acolo se împerechează şi moare.
Urmaşii ţiparilor arată diferit de părinţii lor, când intră în Curentul Golfului şi sunt purtaţi spre nord. Cei care provin din părinţi din America de Nord pleacă primii din Curent şi se îndreaptă spre râurile din America. Ceilalţi continuă să înoate în curentul Golfului până când ajung la râurile şi izvoarele din Europa. Tinerii ţipari merg în amonte ca să reînceapă ciclul.
În căile aparent misterioase ale ţiparului vedem încă o demonstraţie a faptului deseori observat că toate căile naturii sunt programate de un Dumnezeu Atotînţelept.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Pentru cel nebun este o plăcere să facă răul, dar pentru cel înțelept este o plăcere să lucreze cu pricepere.
Proverbe 10:23
Se spune că ciorile sunt printre cele mai inteligente păsări. Ele joacă jocuri şi farse, pot fi mucalite şi par să exprime emoţii cum ar fi bucurie şi tristeţe. În timpul sezonului de cuibărit, ciorile petrec foarte mult timp furând beţe de la cuibul altor ciori. Dar o cioară nu se duce pur şi simplu la cuib şi fură un băţ. Ea se furişează când proprietarii sunt plecaţi, croncănind victorios când ajunge la cuibul ei cu premiul. Mai târziu, beţele vor fi luate din cuibul ei de altă cioară, iar ea se va văcări pentru că este victima.
Un joc pe care ciorile îl joacă cu plăcere poate fi numit „deşteptarea somnoroşilor”. O cioară se furişează la un animal care doarme, cum ar fi un iepure, sau un câine, îl loveşte ascuţit în cap, apoi decolează cu croncănituri puternice. Se pare că ciorile pot, de fapt, în asta să vadă o glumă.
Un ornitolog de la Universitatea Cornell a observat că atunci când unul din copiii lui cădea de pe balansoar, cioara lui preferată croncănea tare de plăcere.
Am citit odată despre unele ciori care au tachinat un vultur câteva zile. Erau nemiloase în tachinarea lor şi pur şi simplu nu dădeau nici un moment de pace vulturului. Păreau să asalteze uriaşa pasăre în schimburi, astfel că vulturul nu avea pace niciodată. Într-o zi, vulturul a prins una dintre ciori care a venit prea aproape şi, ţinând-o între gheare, i-a smuls aproape toate penele. Apoi a lăsat-o să plece. Nu mai e nevoie să spunem că ciorile n-au mai necăjit vulturul, pentru un timp.
Textul nostru este, desigur, despre oameni şi nu se pot aplica la păsări sau la vreun alt animal, caracteristici şi atitudini care sunt exact ale oamenilor. Dar aşa cum am făcut deseori, putem învăţa lecţii din experienţele acestor creaturi. Şi, ca tineri, putem învăţa cu siguranţă din experienţa ciorilor cu vulturul. Prin poznele lor, ciorile s-au gândit să se distreze, dar fără îndoială, au mai căpătat înţelepciune prin experienţa nefericită a uneia dintre ele.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Dau peste întuneric în mijlocul zilei, bâjbâie ziua în amiaza mare ca noaptea.
lov 5:14
Cârtiţele trăiesc în întuneric atât de mult încât şi-au pierdut cea mai mare parte din acuitatea vizuală. Ele văd atât de slab încât abia pot să facă distincţie între lumina strălucitoare şi întuneric. Dar pentru a compensa lipsa capacităţii vizuale, ele au capacităţi sporite de a mirosi şi a auzi.
Ele sunt foarte sensibile la vibraţiile pe pământ şi au peri lungi la capătul nasului, care le spun când sunt la capătul tunelului lor şi cât de departe sunt de obiectele de care s-ar putea împiedica. Cârtiţele au picioarele din faţă mari şi puternice, pe care le folosesc pentru a săpa solul, în căutarea hranei. Într-un sol bun, cârtiţele sunt capabile să sape între 3,5 m şi 4,5 m de tunel pe oră şi 75 până la 100 m în 24 de ore. Aşa că, deşi s-ar putea să nu vezi niciodată o cârtiţă, poţi să observi dovada existenţei ei, în mușuroaiele de pământ care apar peste noapte în grădini şi pe pajişti.
Daunele cauzate de cârtiţe sunt minime, în afara faptului că mușuroaiele lor nu arată prea atractiv pe pajişti. Din moment ce cele mai multe specii de cârtiţă mănâncă o cantitate de insecte dăunătoare mai mare decât propria lor greutate, în fiecare zi, daunele mărunte pe care le fac pajiștilor, rădăcinilor plantelor şi bulbilor sunt de importanţă minoră. Aşa că, deşi cârtiţele nu sunt nişte vietăţi prea populare, ele fac, de fapt, foarte mult bine, în drumul lor subteran.
Există mulţi oameni care sunt cârtiţe spirituale, bâjbâind în întuneric, când n-ar trebui. Dumnezeu nu a intenţionat ca omul să rămână în întuneric, ci în strălucirea glorioasă a dragostei şi adevărului Său. Isus ne spune cum toţi oamenii pot umbla în lumină. „Eu sunt Lumina lumii”, a spus Isus odată, „cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12). Când oamenii Îi întorc spatele, se afundă în întuneric. Iar întunericul conduce, în cele din urmă, la moarte veşnică.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Prin înțelepciune a întemeiat Domnul pământul şi prin pricepere a întărit El cerurile.
Proverbe 3:19
Peştele-bijuterie are un mod unic prin care îşi cheamă puii la culcare. Când vine timpul de mers la culcare, femela îşi agită înotătoarea dorsală, pentru a-şi chema puii la cuib. Înotătoarea este roşie cu pete albastre fosforescente, care servesc drept semnal. Când puii văd petele înotătoarei scânteind, se adună sub mama lor şi merg la cuib. Treaba tatălui este să-i caute pe hoinari, pe care îi ia în gură şi îi duce la cuib. Acolo le dă drumul, nevătămaţi.
Puii de peşte-bijuterie se îngroapă pe fundul cuibului ca nişte pietricele mici. Acest lucru îl fac prin contractarea vezicilor lor înotătoare, (nişte saci de aer), pe care le umplu cu aer pentru a-i face să plutească la diferite niveluri în apă. Când vezicile înotătoare sunt contractate, aerul care îl menţine pe peşte pe linia de plutire este forțat să iasă şi corpul îi devine mai greu decât apa. Răspunsul este declanşat şi dacă tatăl îl ia în gură.
Într-o seară, tatăl peşte-bijuterie s-a oprit în mijlocul turului de căutare a copiilor lui şi a luat o bucată de hrană. În timp ce o mesteca, unul dintre pui a trecut pe lângă el. Imediat l-a luat în gură. Acum avea o problemă. Avea în gură două lucruri - unul trebuia să ajungă în stomac, altul în cuib. Tatăl a rămas pe loc câteva momente, ca şi cum s-ar fi gândit. Apoi a scuipat şi hrana şi pe bebeluş, care au căzut pe fundul apei. A luat apoi bucata de hrană şi a terminat-o de mâncat, apoi şi-a dus puiul acasă în siguranţă.
Aşa cum ne spune textul nostru, Domnul a întemeiat pământul prin înțelepciune. În fiecare părticică a planului Său şi în aducerea la îndeplinire a lui, se arată înţelepciunea Sa. Şi, în moduri izbitoare şi interesante, El a pus ceva din înţelepciunea Sa chiar în cele mai simple creaturi ale Sale, aşa cum ne arată incidentul cu tatăl peşte-bijuterie. Într-adevăr, şi psalmistul exclamă: „Toate lucrările Tale Te vor lăuda, Doamne!” (Psalmul 145:10).
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
L-au dezbrăcat de hainele Lui şi L-au îmbrăcat cu o haină stacojie. Au împletit o cunună de spini, pe care I-au pus-o pe cap şi I-au pus o trestie în mâna dreaptă. Apoi îngenuncheau înaintea Lui, îşi băteau joc de El şi ziceau: „Plecăciune, Împăratul Iudeilor!”
Matei 27:28,29
Haina stacojie în care soldaţii L-au îmbrăcat pe Isus era, probabil, făcută dintr-un material vopsit în roşu cu cârmâz, vopseaua roşie cel mai mult folosită din timpurile antice până în Evul Mediu.
Cârmâzul este făcut dintr-o insectă cu solzi, care trăieşte din sucurile plantelor. Era atât de valoroasă ca sursă de culoare încât călătorii au purtat insecta din ţară în ţară. Se crede că fenicienii antici au descoperit primii proprietăţile de vopsire ale insectei, în Palestina. Arabii, grecii şi europenii au folosit-o cu toţii şi era atât de mult preţuită de romani încât au cerut ca o parte din tributul pe care îl plăteau naţiunile cucerite să fie plătit în insecte de cârmâz.
În cele două Americi, coşenilele erau folosite pentru a produce vopsele roşii şi grena. Din moment ce insectele se maturizează în trei luni, 100 kg de insecte pe acru erau colecţionate în mai, iunie şi octombrie. Fiecare kg consta din 50 000 de insecte uscate. Era nevoie cam de 3 kg de insecte pentru 1 kg de vopsea. Insecta coşenilă trăieşte pe cactuşi, aşa că aztecii din Mexic aveau foarte mult succes în creşterea lor, cerându-le ca taxe, aşa cum făceau romanii cu insectele de cârmâz.
Indienii din sudul Arizonei şi California cunoşteau proprietăţile de colorare ale insectei coşenile şi o foloseau pentru decoraţiile lor.
Culorile au jucat un rol foarte important în istorie. Purpuriul şi stacojiul erau considerate culorile regalităţii, iar materialul folosit în multe ceremonii religioase şi regale era vopsit în stacojiu.
Stacojiul în care a fost îmbrăcat Isus de către soldaţii romani a fost pus pe El în bătaie de joc. Când va veni a doua oară, aceeaşi soldaţi Îl vor vedea din nou (vezi Apocalipsa 1:7). Dar cât de diferită va fi atunci atitudinea ucigaşilor Săi!