Căci El vede până la marginile pământului, zărește totul sub ceruri. Când a rânduit greutatea vântului și când a hotărât măsura apelor...
Iov 28:24.25
Pământul cântărește mai mult de 6 septilioane de tone. Adică 6 milioane de milioane de bilioane! Dacă vrei să scrii acest număr, va trebui să pui 24 de zerouri, după cifra 6. Poți măcar să încerci să-ți imaginezi asta?
Planeta noastră se rotește în jurul axei cu viteza de până la 1700 km/h, în funcție de locul de pe care faci măsurătoarea. Viteza maximă de mai sus este cea înregistrată la ecuator.
De ce, atunci, nu suntem proiectați în spațiu, de vreme ce pământul de sub picioarele noastre se învârte atât de rapid? Un motiv, desigur, este gravitația. Cu cât cântărește mai mult lumea, cu atât gravitația ei este mai mare. Suntem, deci, menținuți pe planeta noastră care se rotește cu viteză, tocmai de această gravitație.
Dar ce-ați spune dacă voi afirma că aerul care învelește planeta noastră cântărește mai mult de 5 chintilioane, adică 5 milioane de trilioane de tone - 5 urmat de 18 zerouri? Să știți că exact așa este. Și aerul este menținut la locul lui tot de gravitație.
Te surprinde să afli, din textul de azi, că aerul are greutate? Dumnezeu ne-a spus asta de multă, foarte multă vreme, nu-i așa?
Vreme de câteva mii de ani, oamenii de știință n-au crezut asta. Apoi, un bărbat, pe nume Torricelli, a dovedit că aerul are greutate și că această greutate a aerului se schimbă zilnic, în orice loc de pe pământ. Meteorologii numesc această greutate a aerului presiune barică.
Nu putem face abstracție de aer. Este, de pildă, foarte greu să scoți tot aerul dintr-un spațiu. Un astfel de spațiu, golit de aer, se numește vacuum sau vid. Când un spațiu vidat este deschis, aerul pătrunde în el atât de repede încât pare, aproape, că se produce o furtună. Ai observat, probabil, asta atunci când ai deschis o pungă cu germeni de grâu ambalați în vid. Aerul intră în pungă atât de puternic încât germenii de grâu zboară ca zăpada pulverizată.
Viețile noastre ar fi cu totul altfel dacă Dumnezeu n-ar fi întocmit atmosfera, precum și alte lucruri, așa cum sunt ele. Este minunat să constați că El S-a gândit absolut la toate amănuntele, atunci când a creat pământul nostru.
Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer.
Fapte 1:11
În sudul Texasului, precum și-n America Centrală, trăiește o pasăre care, în fiecare primăvară, îmi aduce în minte acest text. Trupialii cu coadă lungă sunt păsări de societate, care se adună în stoluri uriașe noaptea, pentru odihnă, iar ziua se risipesc în stoluri mai mici, în căutarea hranei. În sezonul de împerechere, totuși, ele stau în grupuri foarte mici, în vreun copac sau în câțiva copaci alăturați, unde construiesc cuiburi de proporții, în colonii, în vârfuri.
Dar înainte de începerea construirii de cuiburi, cel ce observă aceste păsări poate vedea un spectacol ciudat. Masculii se adună pe pământ și în copaci și încep să facă niște figuri caraghioase, pentru a-și atrage o parteneră. Partea cea mai ciudată a acestei reprezentații o constituie felul în care unul sau mai mulți dintre ei își încordează brusc gâtul, cu capul pe spate, privind fix spre cer și rămânând în această poziție destulă vreme. Figura este întreruptă, periodic, de înfoierea penelor și emiterea unor sunete ce nu pot fi redate, dar care-i deranjează pe cei care locuiesc prin împrejurimi.
Femelele, puțin mai mici decât masculii, și maronii la culoare, în Ioc de negrul lucios al acestora, sunt, în mod evident, atrase de giumbuslucurile viitorilor parteneri, pentru că, în scurtă vreme, încep să aranjeze cuibul în vederea creșterii gălăgioaselor progenituri.
Ucenicilor lui Isus le venea greu să-și creadă ochilor când L-au văzut că este luat la cer din mijlocul lor, chiar și după ce El le spusese că așa va fi. Ei stăteau și priveau spre cer și, probabil, au fost surprinși când îngerii i-au întrebat de ce se uitau pierdut în înalt. Isus plecase și ei aveau o treabă de îndeplinit. Când va reveni Isus, pe nor, orice ochi Îl va vedea. Dar acum nu trebuie ca noi să stăm doar și să privim spre cer, așa cum o fac gălăgioșii trupiali cu coadă lungă. Avem o lucrare de făcut și dacă vom fi credincioși, nu vom rata vederea venirii Lui.
În adevăr, niciunul din noi nu trăiește pentru sine și niciunul din noi nu moare pentru sine.
Romani 14:7
În ciuda a ceea ce, poate, ai auzit, majoritatea plantelor aeriene, numite bromeliade, nu-și procură substanțele hrănitoare din aer. Cele mai renumite bromeliade sunt mușchiul spaniol, care trăiește agățat de ramurile copacilor și plantele aeriene care au asemănări cu ananasul. Acestea trăiesc cocoțate pe ramurile copacilor din pădurile tropicale. Există aproape 2000 de feluri de astfel de plante, în pădurile americane.
O trăsătură unică a tuturor bromeliadelor este aceea că, deși folosesc drept suport ramurile copacilor, nu se hrănesc nicicum din seva gazdei. Dar dacă nu trăiesc cu hrană din aer și nici din ramurile copacilor care le găzduiesc, atunci de unde-și iau nutrienții bromeliadele? Din apă, este răspunsul.
Plantele aeriene care se aseamănă cu ananasul colectează apă la baza fiecărei frunze a lor. Frunze moarte, insecte, și alte materii în descompunere sunt adunate aici și apoi absorbite de plantă.
Mușchiul spaniol nici nu este, de fapt, mușchi și nici nu provine din Spania. Când Linnaeus, marele naturalist din secolul al XVIII-lea, i-a dat un nume latin plantei, i-a spus Tillandsia, după numele unui student de-al lui, pe care-l chema Tilland.
Potrivit celor povestite, Tilland ura apa atât de mult încât, odată, a mers pe jos 1700 de kilometri, ocolind un lac, mai degrabă decât să-l treacă în scurt timp cu barca. Linnaeus credea că mușchiul spaniol urăște și el apa și de aceea i-a pus numele studentului său. El greșea, desigur, pentru că mușchiul spaniol este tot atât de dependent de apă cât celelalte bromeliade. Când plouă, planta absoarbe prin pori apa și nutrienții care o însoțesc, putând să o păstreze și pentru perioade mai secetoase.
Multe animale, păsări și insecte depind de bromeliade, bând apă din cupele naturale în care acestea o păstrează. Sunt păsări care-și fac cuibul în mușchiul spaniol și veverițe care mănâncă frunze de bromeliade, iar unii țânțari nu se reproduc decât în frunzele pline de apă ale anumitor plante aeriene.
Evidențiind, în lumea plantelor, felul în care o formă de viață este dependentă de alta, bromeliadele oferă o ilustrație și textului nostru de azi, care ne spune că fiecare dintre noi este dependent de celălalt. Iar toți suntem dependenți de Dumnezeu.
El le-a zis: „Veniți după Mine, și vă voi face pescari de oameni!"
Matei 4:19
Cormoranii, păsări uriașe și aproape negre, cu labe la picioare, se găsesc aproape în toate părțile lumii. Ei se hrănesc, în primul rând, cu pește și crustacee. O specie de cormoran care trăiește pe coasta de vest a Americii de Sud, a fost declarată cea mai de valoare pasăre din lume, pentru că excrementele ei, foarte bogate în azot, sunt folosite ca materie primă pentru cele mai bune îngrășăminte agricole. Dar cel mai interesant lucru despre cormorani este totuși, felul în care ei își procură hrana, ceea ce a dus la folosirea lor de către pescarii din Orient, în activitatea lor.
Ca să-și prindă „masa”, cormoranul sare câțiva centimetri în sus, apoi plonjează cu capul în jos în apă, pentru a vâna. Aceste păsări sunt foarte bune înotătoare, propulsându-se cu ajutorul aripilor și al picioarelor.
Când cormoranul prinde un pește în ciocul lui lung și ascuțit, va trebui să revină la suprafață, pentru că el nu poate înghiți nimic în apă. Este caracteristica acestei păsări care a dus la folosirea ei ca ajutor de pescar, în China și Japonia.
De sute de ani, pescarii orientali dresează cormorani să-i ajute la prins pește. Fiecărei păsări i se pune un inel în jurul gâtului, pentru a se preveni înghițirea peștelui pe care aceasta îl prinde. De inel este legată o lesă, care-l ajută pe stăpânul cormoranului să-l țină sub control. În scurtă vreme, pasărea va învăța să ducă pescarului ei tot ce prinde. Acesta păstrează peștii mari și răsplătește cormoranul cu bucăți mici de pește sau cu exemplare prea mici pentru a se prezenta cu ele la piață. Atunci când nu pescuiesc, cormoranii dresați stau cuminți la prora bărcii stăpânului lor.
Și Isus i-a învățat pe ucenicii Lui să fie buni pescari. Nu de pești (unii dintre ucenici chiar erau buni meseriași în ale pescuitului), ci, așa cum ne spune textul, i-a pregătit să fie pescari de oameni. Și, așa cum pescarii din Orient își învață cormoranii să prindă pește nu pentru ei, ci pentru stăpânul lor, și Isus i-a învățat pe ucenici să câștige oameni nu pentru a-i urma pe ei, ci pe Mântuitor. El vrea ca și noi să fim pescari de oameni, pentru El.
Celui cu inima tare Tu-i chezășuiești pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine.
Isaia 26:3
În pădurile montane din Africa Centrală, trăiește o broască aparte. Specificul ei constă în faptul că, atunci când i se face frig, se colorează în nuanța ciocolatei, cu dungi albe. Ea poate trece prin mai multe culori, incluzând albastru, trandafiriu, auriu și frez pătat, în funcție de schimbarea vremii. De aceea este numită broasca termometru.
Motivul pentru care această vietate își schimbă culorile rezultă din felul ei unic de a-și duce viața. Majoritatea broaștelor trăiesc fie în copaci, fie pe sol. Dar broasca termometru trăiește și pe sol și-n ramurile mai joase ale copacilor. Pe pământ, ea trebuie să se adapteze la căldura produsă de vegetația în descompunere aflată la sol și, în același timp, la aerul mai rece de deasupra ei.
Când se află în copac, situația este inversă. Căldura soarelui îi vine de deasupra, în vreme ce aerul de sub ea este mai rece. Astfel, când se află la sol, broasca are culoarea albă pe burtă și brun închisă pe spate. Întrucât albul respinge căldura iar negrul o absoarbe, prin acest colorit ea reușește să-și mențină o temperatură constantă a corpului.
În copac, ea se colorează albastru-închis pe burtă și cafeniu-deschis pe spate reușind ca prin părțile colorate închis să absoarbă puțina căldură din aerul rece de sub ea, iar prin cele deschise să respingă săgețile soarelui tropical.
Broaștele sunt animale cu sângele rece și nu-și pot menține temperatura corpului constantă, în felul în care o facem noi. Ele trebuie să evite fierbințeala și uscăciunea, ca să nu moară din cauza lipsei umezelii corpului. În ce le privește pe broaștele termometru, această problemă este rezolvată, ele putând să-și mențină constantă temperatura corpului prin schimbarea culorii în mai multe variante.
Adeseori, împrejurările par să ne fie potrivnice, să ne facă rău, să ne sperie. Necazurile vin peste fiecare din noi, odată și-odată. Dar dacă-L avem pe Isus în viața noastră, El ne ajută să ne descurcăm, simpatizând cu noi și încurajându-ne, dându-ne încredere atunci când suntem speriați și pace ca să putem înfrunta problemele. Isus ne ajută în orice situație.