- Detalii
- Scris de: James A. și Priscila Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Cine este ca Domnul, Dumnezeul nostru, care locuiește atât de sus?
Psalmi 113:5
Până în 1973, cea mai mare altitudine la care se știa că o pasăre poate zbura a fost de 8 070 m deasupra nivelului mării. Recordul a fost înregistrat în 1953, când un mic cârd de păsărele montane a urmat îndeaproape membrii unei expediții alpine pentru cucerirea Everestului. Însă aceste păsărele erau totuși la nivelul solului, chiar dacă erau la o înălțime așa de mare sus în munți. În 1962, o altă pasăre s-a ciocnit cu un avion deasupra deșertului Nevada, la o înălțime de 6.300 m deasupra nivelului mării, însă față de sol era o distanță mult mai mare decât în cazul păsărelelor din Himalaya. Asta a fost înainte de anul 1973.
Într-o zi de joi, pe data de 29 noiembrie 1973, un pilot al aviației comerciale zbura la mare înălțime deasupra orașului Abidjan, din Coasta de Fildeș, din vestul Africii. La un moment dat a simțit o bufnitură. Se părea că aeronava se izbise de ceva. Verificând altimetrul, pilotul a notat că avionul zbura la 11 100 m înălțime. Ce putea să fie la o înălțime așa de mare? Era o altitudine foarte mare, de peste 11 km, mult deasupra altitudinii la care se știa că pot zbura păsările. Orice va fi fost, unul din motoarele avionului a fost compromis atât de mult încât avionul a trebuit să aterizeze forțat pe aeroportul cel mai apropiat.
La sol, echipa de întreținere a început să demonteze motorul afectat pentru a cerceta cauzele. Însă n-a găsit decât niște pene de pasăre: 5 pene întregi și 15 bucăți de pene din aripa unei păsări. Penele au fost expediate la Muzeul Național de Științe ale Naturii al Statelor Unite din Washington D.C. și au fost identificate ca aparținând unui vultur numit grifonul lui Ruppel. Această pasăre de mari dimensiuni trăiește în regiunile aride ale Africii Centrale, din Etiopia și până la Oceanul Atlantic.
Ce căuta vulturul la o înălțime așa de mare? Ce făcea acolo? Cum putea să respire la acea altitudine? Și de fapt, la ce altitudine obișnuiește să zboare grifonul lui Ruppel? Oare poate să zboare și mai sus de 11 km? Acestea sunt câteva întrebări pe care oamenii de știință și le pun. În momentul actual doar „Domnul Dumnezeul nostru care locuiește în înălțime” știe răspunsul la aceste întrebări.
- Detalii
- Scris de: James A. și Priscila Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă.
1 Corinteni 10:12
Este foarte ușor să ne umflăm de mândrie pentru un lucru bine făcut, deși noi trebuie să facem muncă de o calitate de care să putem fi mândri. Dar atunci când suntem mândri de noi înșine din cauza unui lucru bine făcut și începem să credem că într-un fel suntem mai buni decât alții datorită lucrurilor pe care le putem face sau le-am făcut, e timpul să fim atenți. Dacă îți dai seama că te afli în această stare, trebuie să iei aminte la cuvintele apostolului Pavel adresate corintenilor.
Broasca paradox este un exemplu nimerit al înfumurării nefondate. Broasca paradox iese din ouă ca toate celelalte broaște obișnuite. Dar pe măsură ce mormolocul paradox crește și devine un junior începe să devină evident că nu e un mormoloc de rând pentru că ajunge la dimensiunea enormă de 30 de cm!
Ai putea să crezi că un mormoloc de 30 de cm va deveni o broască ditamai. Marile broaște-bivol din Statele Unite se dezvoltă din mormoloci cu mult mai mici, deci oare ce monstru de broască va apărea dintr-un mormoloc de 30 de cm? Ei bine, pregătește-te pentru un șoc, deoarece dacă aștepți să apară broaște mari din acești mormoloci uriași, vei aștepta în zadar. Acest lucru nu se va întâmpla. Când mormolocul paradox devine în cele din urmă o broască paradox și topăie afară pe uscat unde își va petrece cea mai mare parte a vieții sale de adult, lungimea sa nu depășește 6 cm! Ce deziluzie!
Broasca paradox trăiește în nordul Americii de Sud, unde populația refuză să creadă că o broască atât de mică poate să provină dintr-un mormoloc gigant. Ei întorc lucrurile pe dos și spun că broasca mică devine mormoloc uriaș. Oamenii au prejudecata foarte puternică cum că, odată cu creșterea în vârstă, crești și în dimensiune și cu cât ești mai mare, cu atât ești mai bun.
Mărimea, inteligența, aspectul fizic sau orice alte caracteristici similare, nu au nimic de-a face cu valoarea ta ca persoană și nu determină cât de bun ești. Noi suntem la fel de importanți pentru că Dumnezeu ne iubește și pentru că Isus a murit pentru noi. Orice altă concepție în această privință va duce la o dezamăgire.
- Detalii
- Scris de: James A. și Priscila Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați.
Luca 4:18
Chris și Lois Crisler campau în munții Brooks Range din nordul Alaskăi studiind caribou. Într-o zi, li s-au adus cinci pui de lup pentru a-i crește. Micuții se rătăciseră de casa lor din sălbăticie și, acum, separați de părinții lor naturali, trebuiau să depindă de familia Crisler în ce privește viitorul lor. Chris și Lois au primit mica trupă îmblânzită cu simțăminte amestecate. Ei crescuseră mai mulți pui de lupi și de fiecare dată au asistat la întoarcerea lor în sălbăticie, însă de data aceasta situația era diferită. Ei aveau planul să părăsească regiunile arctice în scurt timp, peste doar câteva luni. Nu aveau timp suficient ca să-i crească, să-i învețe cum să vâneze și să-i ajute să fie acceptați de una din haitele din regiune.
Cei cinci pui au ajuns să se simtă stăpâni pe teritoriul din jurul taberei familiei Crisler. Mai întâi de toate ei au primit nume: Miss Alatna, Mr. Arctic, Mr. Barow, Miss Lilli și Miss Tundra. Asta s-a întâmplat în iunie. În octombrie un avion urma să aterizeze pe lacul înghețat pentru a-i lua pe soții Crisler și aceștia se frământau ce să facă cu micuții lupi. În regiunile Arctice, lupii sunt sălbatici și liberi. A-i lua și a-i duce în Washington ar însemna închiderea lor în cuști pentru tot restul vieții lor - o soartă mai rea decât moartea, se gândeau soții Crisler. Până la urmă hotărârea a fost luată: tinerii lupi urmau să fie împușcați. Ei au considerat că în împrejurările respective acesta era cel mai milos tratament cu putință deoarece puii nu ar fi putut să supraviețuiască singuri iernii care venea și n-ar fi fost fericiți nici să fie puși în cușcă.
Ziua fatidică a sosit, însă lupii dând vesel din coadă se uitau țintă în ochii soților Crisler. „O să-l împuști tu pe primul!” spuse Chris cu vocea sugrumată, punând pușca în mâna Loisei. Nici unul n-a fost în stare să suporte gândul de a lua viața puilor atât de drăgălași. Așa că lupii au mers cu ei la Washington, unde soții Crisler le-au făcut un cuib de fericire acestor creaturi atât de jucăușe.
- Detalii
- Scris de: James A. și Priscila Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Voi Mă veți chema, și veți pleca; Mă veți ruga, și vă voi asculta. Mă veți căuta, și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu toată inima.
Ieremia 29:12,13
Într-o vale din munții din Puerto Rico există amplasat un telescop, radiotelescopul Arecibo. Spre deosebire de majoritatea telescoapelor prin care privești, acesta este un telescop prin care asculți. Arecibo este un reflector cu diametrul de 300 m construit pentru a recepționa unde radio din spațiul cosmic și, fie că credeți, fie că nu, pentru a trimite transmisii radio în cosmos.
Astronomii care supraveghează Arecibo nu sunt siguri dacă în spațiul cosmic există ființe inteligente, însă speră că receptorul lor va culege vreun mesaj care le va permite să comunice cu ființele care ar putea exista undeva departe. Construirea acestui telescop a costat milioane de dolari, el fiind confecționat din aproximativ o mie de tone de aluminiu și oțel, ca să nu mai vorbim de miile de metri cubi de beton.
Telescopul este conectat la un sistem foarte costisitor de ordinatoare supravegheate zi și noapte de oameni de știință care așteaptă să audă un cuvânt, orice fel de cuvânt, din spațiul cosmic. Este cineva acolo? Dacă pui această întrebare oamenilor de știință ei vor răspunde că nu știu.
În 1974 cercetătorii s-au hotărât să vorbească cosmosului, așa încât au pregătit un mesaj pe care să-l lanseze în spațiu. Mesajul a durat 2 minute și 49 de secunde și a constat din ecuații științifice, o descriere a ființelor umane și a populației terestre, o hartă a sistemului nostru solar și o descriere a telescopului Arecibo. Acest exercițiu pare a fi foarte important pentru oamenii de știință care nu cred în Dumnezeu. Ei speră că cineva din spațiu va auzi mesajul, îl va descifra și va trimite un răspuns care va putea fi auzit și înțeles.
Aceia dintre noi care credem în Biblie și în ceea ce spune ea, știm prin credință că Dumnezeu există și că El aude și răspunde rugăciunilor noastre, chiar și celor mai simple, fără să fie nevoie de ajutorul unor echipamente de mai multe milioane de dolari.
- Detalii
- Scris de: James A. și Priscila Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Nu vă voi lăsa orfani. Mă voi întoarce la voi.
Ioan 14:18
George Abbe ne spune una dintre cele mai incredibile întâmplări despre credincioșia păsărilor. Într-o dimineață de ianuarie, când temperatura era sub zero și fulgii de zăpadă erau sfichiuiți de vânt, domnul Abbe mergea cu mașina pe drumul către casa sa de la fermă. Un cârd de ciocârlii urecheate se ridică în zbor părăsind hrana, cu excepția uneia care a rămas în urmă, încercând să alerge cât putea de repede. Domnul Abbe a călcat frâna și ajutat de soția lui a reușit să prindă pasărea. Se părea că avea o aripă frântă și s-a gândit că poate vor putea s-o îngrijească până ce se va însănătoși.
Ei i-au dat ciocârliei, o femelă, numele de Larky. Așa a început o poveste fantastică despre grijă și ocrotire cum rareori poți auzi. Nu putem să spunem aici toate amănuntele acestei întâmplări uimitoare, dar una dintre ele, poate cea mai minunată, merită să fie amintită.
Domnul Abbe a făcut o colivie pentru Larky și a pus-o în câmp. Acolo, ea se hrănea și făcea exerciții în fiecare zi. Unul dintre masculii din cârd, ce avea un colorit viu, a venit îndrăzneț până aproape de colivie și a început să cânte trilurile atât de dulci pentru care ciocârliile sunt renumite. Era incredibil pentru că ciocârliile urecheate nu cântă de regulă în timpul iernii și în niciun caz nu cântă când e zăpadă. Soții Abbe l-au numit pe mascul, Charlie.
Charlie era perechea lui Larky. În fiecare zi când ea era adusă afară în locul ei, el venea acolo și își începea serenada. Au trecut mai multe luni până ce Larky s-a înzdrăvenit într-atât încât să poată încerca din nou să zboare. Dar Charlie era mereu acolo. Lui nu părea să-i fie frică de soții Abbe care se apropiau la câțiva pași. Singura lui grijă părea să fie Larky.
În sfârșit a venit ziua când Larky a putut fi eliberată. Ea a făcut un scurt zbor. Știi cumva unde a zburat? Bineînțeles, a zburat glonț la Charlie care sărea de jur împrejurul ei salutând-o din răsputeri în limba lor păsărească. Acea pereche de ciocârlii și-au făcut un cuib și au crescut propriii lor pui.