- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână, ci este veşnică.
2 Corinteni 5:1
Când oamenii caută o casă nouă, de obicei cercetează câteva, înainte să se hotărască. În acelaşi fel, crabul pustnic încearcă vreo câteva cochilii de moluscă goale, înainte să se stabilească în noua lui casă. El trebuie să găsească noi cochilii pe măsură ce creşte şi fiecare trebuie să aibă mărimea, forma şi greutatea cea mai adecvată. Deseori, el respinge o cochilie mai obişnuită pentru una mai ornamentată.
Spre deosebire de alţi crabi, corpul crabului pustnic este lung, moale şi curbat. Picioarele lui din spate sunt puternice şi au cârlige care îl ajută să rămână în interiorul unei cochilii.
Există mai multe specii de crab pustnic şi fiecare pare să aibă o preferință pentru un anume tip de cochilie. O specie de crab decorează orice cochilie în care stă cu anemone de mare, transplantându-le de la o casă la alta. Aşa că el îşi duce totdeauna cu el grădina de flori. Altă specie îşi duce anemonele pe cleştele cel mare. Această specie de anemone nu se găsește nicăieri în altă parte, cu excepţia cleştelui unui crab pustnic. Anemonele se hrănesc cu bucăţi din rana crabului, iar crabul este protejat de peşti prin celulele urzicătoare ale anemonei.
Crabii soldat sunt un tip de crab pustnic ce trăiesc pe uscat - chiar pe înălţimile munţilor - în ţările tropicale. Odată pe an, ei se adună în armate uriaşe ca să meargă spre mare, unde îşi depun ouăle. Apucând cea mai scurtă rută directă spre mare, ei escaladează ziduri, traversează râuri şi coboară stânci, ca să-şi atingă obiectivul.
Pentru aceste creaturi interesante, crabii pustnici, vine un timp când trebuie să-şi părăsească vechile case, pentru altele noi. Când un pui de crab îşi găseşte prima casă, probabil că nu-şi dă seama că va veni timpul când va trebui să o părăsească. La fel şi tinerii, care au în faţă cea mai mare parte a vieții lor, nu se gândesc că va veni un timp când vor părăsi casele lor pământeşti. Dar, indiferent când va fi acel timp, pentru cei care Îi slujesc lui Isus, există o casă veşnică, în cer.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie.
Evrei 10:25
Pinguinii sunt bine adaptaţi la vremea rece pe care trebuie s-o îndure în Antarctica. O treime din greutatea corpului lor este grăsime izolatoare, aflată imediat sub piele. Pe lângă aceasta, penele lor sunt tari, cu vârfurile întoarse spre corp. Acest plan special atrage aerul cald spre corp şi reţine vântul rece să nu intre sub pene. Pinguinul mai este protejat de nişte excrescențe pufoase numite săgeţele, care se află la baza fiecărei pene, oferind o bună izolare pentru piele.
Dar la temperaturi foarte reci, cu toată izolaţia pe care natura le-a oferit-o, pinguinii trebuie să lucreze ca să supravieţuiască. Când temperatura scade la -1 grad, sau mai jos, iar vânturile bat cu mai mult de 15 km pe oră, toată mişcarea inutilă trebuie evitată. Aceasta pentru a conserva energia şi căldura pentru pinguini şi pentru ouăle lor, care ar îngheţa dacă ar fi expuse doar câteva secunde.
Pentru a menţine destulă căldură, pinguinii se îngrămădesc foarte aproape unul de altul. O astfel de grămadă poate avea cinci sau şase mii de indivizi.
În timp ce se mişcă spre mijlocul grămezii, ei ţin ouăle pe picioarele lor. Grupul este în mişcare constantă, cu pinguinii din margine împingând spre centru, creând astfel o circulaţie a corpurilor încât toţi să aibă şansa să stea în centru, la căldură.
În acest caz, un pinguin singur va muri din cauza expunerii prelungite la frig. Dar apropiindu-se unii de alţii, sunt salvaţi cu toţi. În acelaşi fel, copiii lui Dumnezeu trebuie să se întâlnească des pentru căldură spirituală, dacă vor să-şi menţină experienţa creştină. A rămâne departe de biserică înseamnă să rişti să mori spiritual.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Vei fi plin de încredere şi nădejdea nu-ţi va fi zadarnică; şi vei vedea că te poţi odihni liniştit.
Iov 11:18
Numele veveriţei cu fălci chipmunk vine de la cuvântul indienilor Chippewa atchitamon, care înseamnă „cu capul înainte”. Acesta se referă la modul obişnuit al veveriţei cu fălci de a coborî din copaci. Conform unei legende Navajo, acest animal este de partea dreptăţii, împotriva nedreptății, având în minte întotdeauna binele oamenilor. Indienii Hopi chiar se închină spiritului „chipmunk”.
"Chipmunk” nu este un zeu, ci este un membru isteţ al familiei veverițelor. Deşi trăieşte sub pământ, nu este o veveriţă de pământ, pentru că o veveriţă de pământ nu poate urca în copac, aşa cum face veveriţa cu fălci.
Vizuina unui "chipmunk” începe ca un tunel scurt, vertical, ce duce la un tunel mai lung, care coboară 1,5 m sau mai mult, până când se află destul de mult sub linia îngheţului. Camerele sunt construite din acest tunel lung, fiecare având un scop precis. Există câteva camere de depozitare pentru mai mult de o baniţă (35 l) de nuci şi seminţe pe care animalul le adună pentru iarna lungă. Dormitorul, cea mai mare încăpere, are, de obicei, o lăţime de 30 cm şi adăposteşte un pat din iarbă şi frunze zdrentuite. Baia este construită la cea mai mare adâncime, departe de zona locuită. Şi există chiar şi o cameră de gunoi, pentru resturile de seminţe şi nuci.
Este dificil de localizat intrarea spre vizuina unei veveriţe cu fălci. Animalul poartă solul excavat departe de intrare. Uneori, ea lasă în apropiere pământul, face o intrare ca să te păcălească, apoi sapă o intrare reală dar camuflată în alt loc. Când se nasc puii de veveriţă, este construit un tunel separat pentru "creşă”.
Când animalul merge la culcare, se poate odihni în siguranţă ştiind că a făcut tot ce putea vizuina sa să fie un loc sigur în care să-şi poată creşte familia. Mai mult, el a făcut toate pregătirile posibile pentru a oferi hrană familiei sale. Şi în casa ta te poţi odihni în siguranţă, ştiind că Dumnezeu şi părinţii tăi ţi-au oferit tot ce ai nevoie.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
La înfăţişare vă uitaţi?
2 Corinteni 10:7
Marea bufniţă cenuşie, care are o înălţime între 60 şi 90 cm, este considerată cea mai mare bufniţă din America de Nord. Dar, în ciuda mărimii sale aparente, această bufniţă nu are un corp mai mare decât al unei găini. Motivul pentru care pare atât de mare este că penele ei sunt mai dese şi mai înfoiate decât ale celor mai multe păsări, făcând-o să pară enormă.
Marea bufniţă cenuşie este o pasăre mică, ce cuibăreşte în pădurile dese din nordul statului Minnesota şi în Ontario, la nord de limita copacilor din nordul Canadei. Cea mai mare parte din dieta ei constă din veverițe şi şobolani.
Într-o vară, un naturalist îşi vizita fraţii, care aveau ca animal de casă o mare bufniţă cenuşie. Şi, căutând bufniţa, a găsit-o în cele din urmă făcând baie într-un șanț de irigare. Văzuse bufnița mai înainte şi acesteia îi plăcea să o scarpine pe cap. În contactul cu pasărea, nu-şi dăduse niciodată seama de adevărata ei mărime. Apropiindu-se, nu era deloc pregătit să vadă pasărea pe care o vedea, udă toată şi murdară, lângă şanţul de irigare. Stătea acolo - cea mai mare din familia ei, dar nu avea mai mult de 30 cm înălţime şi 15 cm lăţime. Era, bineînţeles, aceeaşi bufniţă. A fost atât de şocat de micimea ei, încât abia a putut crede că era aceeaşi pasăre.
Marea bufniţă cenuşie nu trebuie învinovăţită pentru aparenţa ei înșelătoare, dar ajută la ilustrarea textului nostru.
Este uşor să judecăm după înfăţişare. Există oameni care, atunci când îi întâlnim, par foarte mari şi importanţi. Dar când ajungi să-i cunoşti mai bine, îţi dai seama că nu sunt chiar aşa de mari. Ca şi marea bufniţă cenuşie, care, în realitate, constă mai mult din pene, aşa sunt şi băieţii şi fetele care doar se dau mari. Desigur, mai este şi o altă faţă a monedei. Există oameni care par foarte neimportanţi şi netalentaţi, dar care sunt, de fapt, oameni foarte importanţi şi capabili. Ceea ce ne spune că ar trebui să respectăm oamenii pentru ceea ce sunt, aşa cum face şi Isus.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Cel cu inima mulţumită are un ospăţ necurmat.
Proverbe 15:15
Când priveşti o vidră de râu, este uşor să crezi că scopul principal al vidrei este de a se bucura pe deplin de viaţă. Agilă şi puternică, ea înoată mai repede decât ar putea merge o canoe.
Unul dintre jocurile ei preferate este să sară cu burta pe bancurile de noroi până când acel loc devine la fel de alunecos ca grăsimea de pe blana udă. Familii întregi se alătură distracției, ducându-se pe rând la banc. Tehnica este folosită şi pentru a aluneca pe bancuri de zăpadă. Aruncând un banc de zăpadă în apă, vidra înoată sub apă sau sub gheaţă, ca să iasă afară la o distanţă de un sfert de km. Ea poate sta sub apă până la patru minute.
Fiind cel mai rapid înotător din clasa mamiferelor, vidra de râu nu are nici o problemă când trebuie să prindă peşte, dacă se opreşte din joacă pentru a se hrăni. Pescarii vor fi fericiţi să afle că vidrele nu se hrănesc cu peşti mari. Ele aleg mai degrabă peştii mai puţin atrăgători, pentru că înoată mai încet şi sunt mai uşor de prins. Broaşte, şerpi, insecte, turturele şi scoici de apă dulce îi completează dieta.
Nimic nu poate prinde o vidră în apă, dar pe uscat ea merge încet şi greoi. Corpul lung, picioarele scurte şi degetele unite prin membrană o fac o pradă uşoară pentru lup sau urs. Dar vidra nu se lasă cu una cu două. Cel mai des, ea scapă de duşmani, probabil, din cauza mirosului puternic, neplăcut pe care îl emană atunci când îi este teamă sau când e mânioasă.
Cum am observat mai înainte, e uşor să vedem în animale propriile noastre atitudini şi sentimente, când ele nu le au deloc. Dar dacă le au, atunci cu siguranţă vidra are inima mulţumită despre care vorbeşte textul nostru. Aceasta este atitudinea celui care găseşte un motiv de bucurie şi mulţumire în lucrurile mici. Şi nu este doborât când lucrurile nu merg întotdeauna bine. De aceea se poate avea „un ospăţ necurmat”. Aici există o lecţie pentru noi. Am învăţat-o bine?