- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Drept răspuns Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”
Ioan 3:3
În această dimineaţă vom vorbi despre doi fluturi destul de obişnuiţi: monarhul şi regentul. Monarhul nu este bun la gust pentru inamicii lui. Regentul este bun la gust, dar scapă de duşmani tocmai pentru că arată aproape identic cu monarhul, care are un gust neplăcut.
Orice primăvară aduce populaţia ei de monarhi cât şi de regenţi. Fiecare dintre ei iese dintr-un ou, mănâncă în cantităţi enorme laptele cucului, sau alte plante, trece printr-un stadiu de odihnă, numit crisalidă şi iese din el ca un fluture adult.
Care este lucrul care determină ce specie va fi fiecare? Păi, vei spune, ereditatea, desigur. Şi ai dreptate. Regenţii se nasc regenţi şi indiferent cât de mult ar vrea un regent, există o lege naturală potrivit căreia el va fi ceea ce se naşte.
Dar, ai putea să întrebi, de ce ar vrea ei să fie altceva? Ei bine, odată cu toamna, când temperatura începe să scadă prea mult pentru a mai putea fi bine pentru fluturi, vedem o diferenţă clară între monarh şi regent.
Monarhul îşi ridică aripile spre cer şi este condus de o înţelepciune înnăscută, spre sud. Acolo trăieşte în timpul iernii, la căldură. Dar ce face regentul în această perioadă? Poate beneficia şi el de acest avantaj? Vai, nu! Deşi pare asemănător cu un monarh, capacitatea înnăscută de a migra nu îl caracterizează şi natura regentului decretează că el va muri odată cu frigul.
Regentul poate arăta ca un monarh, dar pentru a fi un monarh, ar trebui să aibă calităţile înnăscute ale monarhului.
Aici se află o lecţie spirituală profundă pentru noi. Nu e destul să pari sfânt. Din punct de vedere spiritual, noi suntem cu toţii născuţi ca şi fluturii regenţi. Asta înseamnă că nu putem niciodată „migra” spre climaturi cereşti până când nu ne naştem din nou, aşa cum ne spune Isus în textul nostru. Această nouă naştere poate avea loc doar atunci când ne deschidem inimile şi ne lăsăm schimbaţi de Duhul Sfânt.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Oare prin priceperea ta își ia uliul zborul şi își întinde aripile spre miazăzi?
Iov 39:26
Într-o dimineaţă devreme de septembrie, am urcat în vârful unui munte din partea de est a statului Tennessee, ca să privesc migraţia uliilor. În fiecare toamnă, când migrează în sud, pentru iarnă, aceşti ulii aleg să urmeze anumite lanţuri muntoase, ca să profite de avantajele curenților de aer ascendenţi cauzaţi de relief.
Cu o seară înainte, uliii s-au aşezat pentru noapte în văi şi pe versanţii munţilor, odihnindu-se în copaci şi în tufe. Trebuia să mă trezesc destul de devreme dimineaţa pe culme ca să privesc cum se ridică uliii care au dormit mai jos de mine.
Era dificil să observi păsările care zburau în cercuri, jos, pe măsură ce părăseau copacii şi începeau să se ridice în spirală. La început, maroniul de pe spatele lor se amesteca perfect cu culorile în schimbare ale pădurii. Am privit câte unul ici şi colo, în timp ce pluteau fără să mişte din aripi, din ce în ce mai sus. Curând erau la acelaşi nivel cu mine în urcușul lor, dar se părea că nici o pană nu se mişcă. Puteam să-i văd uşor acum, în timp ce se ridicau din ce în ce mai mult. În cele din urmă, ca nişte pete pe albastru, au început să se îndrepte spre sud.
În timp ce mă uitam la această scenă măreaţă, n-am putut să mă abţin şi să nu mă întreb: şi dacă totuşi…? Aceşti ulii depind de susţinerea aerului. Ei îşi arată încrederea în puterea lui de a-i ridica, întinzându-şi aripile ca s-o primească.
Presupune doar că unul dintre aceşti ulii ar fi început să gândească: e prea greu, prea obositor, să-mi ţin aripile astfel. Ar fi mult mai uşor dacă mi le-aş strânge. Şi să presupunem că ar face-o. Nu s-ar putea spune că susţinerea a fost retrasă. Aerul ar fi încă acolo, dar susținerea n-ar mai fi folosită.
În această simplă ilustraţie, putem vedea o mare lecţie spirituală. Mai întâi, noi nu ne menţinem singuri deasupra ispitelor. Atmosfera de dragoste a lui Dumnezeu ne susţine. În al doilea rând, susţinerea lui Dumnezeu este întotdeauna acolo. Dar prea adesea ne retragem aripile credinţei şi începem să cădem în descurajare şi alte atitudini periculoase. Dar când le deschidem, suntem din nou „purtaţi de aer”.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Mă înconjoară cu cuvântări pline de ură şi se războiesc cu mine fără temei.
Psalmul 109:3
Timp de secole, frumoasele sânziene de grădină care, în ultima parte a verii, pictează în galben peisajul rural, au fost învinovăţite pentru creşterea problemelor de alergie care apar când înfloresc. Unii agenţi guvernamentali au ajuns atât de departe încât au sugerat ca planta să fie eradicată, ca fiind dăunătoare. Asta înainte să fie făcute studii, ca să se vadă cât din vină aparţinea frumoasei flori.
S-a descoperit că doar 1% din polenul purtat de brizele verii târzii vine, de fapt, de la sânzienele de grădină. Cauza principală a disconfortului extrem suferit de cei cu alergii la polen s-a dovedit a fi polenul de rugină, o plantă mică, modestă, care creşte în general în aceleaşi zone ca şi sânzienele de grădină.
În trecut, cei care căutau să dea vina pe ceva pentru problemele lor atacau cele mai proeminente plante pe care le vedeau şi le acuzau fără să se oprească şi să se gândească la faptul că ele s-ar putea să nu fie deloc cauza.
Sânzienele de grădină sunt, de fapt, o plantă foarte valoroasă. Ele oferă hrană din abundenţă pentru insecte. Albinelor le place în special şi îi folosesc nectarul ca să producă o miere foarte bună. În consecinţă, un apicultor cunoaşte valoarea unui câmp de sânziene.
Totuşi, sânzienele de grădină sunt, în general, cunoscute şi apreciate pentru frumuseţea lor aurie. Patru state din Statele Unite - Alabama, Nebraska, Carolina de Nord şi Kentucky - au ales-o ca floare reprezentativă a lor. Există cam 130 de tipuri de sânziene, dar numai câteva dintre ele cresc la mărimea celor pe care le vedem în mod obişnuit. Ele cresc în general în America de Nord şi Centrală, dar există câteva tipuri care trăiesc şi în America de Sud, Asia şi Europa.
De-a lungul secolelor, au fost oameni, ca şi lucruri, cum ar fi sânzienele de grădină, care au fost acuzaţi şi pedepsiţi, dar care, de fapt, erau nevinovați. Uneori, lucrurile au fost clarificate de oameni, alteori nu. Este foarte încurajator să ştii că Dumnezeu va clarifica, în cele din urmă, toate aceste lucruri.
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
În adevăr noi suntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceştia o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de la viaţă spre viaţă. Şi cine este deajuns pentru aceste lucruri?
2 Corinteni 2:15,16
Unele insecte au foarte supărătorul obicei de a regurgita o substanţă neplăcută atunci când sunt deranjate. Poate că ai ţinut în mână un cosaş şi ai observat sucul maroniu care îi iese din gură. Noi obişnuiam să-l numim „suc de tutun” pentru motive evidente. Este lipicios şi tinde să te facă să dai drumul cosaşului.
Musca de rumeguş are un obicei asemănător, foarte interesant. În stadiul de larvă, ea se hrăneşte cu ace de pin. În porţiunea inferioară a acului de pin, există o substanţă lipicioasă numită răşină, pe care ai observat-o ieşind din rănile şi cicatricile pinilor. Răşina este foarte dezgustătoare pentru cele mai multe dintre insecte şi astfel le ţine la distanţă pe multe dintre ele, care ar intra în copac şi l-ar distruge. Aşa că pinul foloseşte substanţa ca un mijloc de apărare împotriva atacului insectelor.
Se întâmplă, totuşi, că larva de muscă de rumeguş nu numai că mănâncă răşina, dar o şi foloseşte într-o manieră eficientă. Acest lucru nu este o problemă pentru copac, pentru că larva nu este interesată să intre în el. Vezi tu, larva de muscă de rumeguş depozitează răşina în stomac. Unde nu este digerată, ci doar păstrată. Când un prădător, cum ar fi o furnică sau un păianjen, vine spre ea, larva, pur şi simplu, regurgitează rășină asupra inamicului atacant. Astfel, furnica sau păianjenul abia dacă poate să fugă la timp. Uneori, însă, nu poate fugi deloc.
Când larva intră în stadiul de cocon (gogoaşă), ia cu ea şi răşină. Dar când iese din această fază, ca muscă de rumeguş adultă, lasă răşina în cocon, nemaiavând nevoie de ea pentru protecţie.
Acelaşi soare care va topi un kilogram de unt va face un kilogram de chit tare ca piatra. Soarele este acelaşi în ambele cazuri; modul în care este primită căldura lui face diferenţa. La fel este şi cu răşina din acele de pin, şi aşa - după cum spune textul nostru - este şi cu vestea bună a mântuirii prin Isus Hristos. Noi cum vom răspunde?
- Detalii
- Scris de: James A. Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Se ajută unul pe altul şi fiecare spune fratelui său: „Fii cu inimă”.
Isaia 41:6
Boarea (Rodhaeus amarus) este un peşte de 7 cm lungime din apele curgătoare dulci din Europa. Numele ştiinţific îi vine de la gustul amar al cărnii lui. Este în mod normal un peşte colorat foarte şters, dar, în timpul sezonului împerecherii, capătă aproape orice culoare a curcubeului şi devine, probabil, cel mai frumos peşte din apele europene.
Dar ceea ce este cel mai interesant la el este metoda acestui peşte de a avea grijă de puii lui. Ouăle depuse de femelă nu se maturizează dacă nu sunt depuse în tubul de respirat al unei scoici de râu sau de baltă. Acest tub aduce în mod constant apă împrospătată cu destul oxigen, pentru că scoica respiră prin el. Acolo, icrele sunt hrănite şi protejate cam o lună, după care peştişorii ies din ouă şi înoată afară, ca să se alăture altor peşti.
În timp ce ouăle ocupă tubul, nu par să necăjească scoica. Ele nu au nevoie de altceva decât de apă rece şi proaspătă şi de siguranţa cochiliei scoicii.
Dar scoica nu rămâne nerăsplătită pentru că a oferit adăpost şi apă proaspătă micilor boare. Se întâmplă că puii scoicii trebuie să găsească un peşte de care să se ataşeze înainte de a se maturiza. Şi exact în momentul în care boarea îşi depune ouăle în tubul de respirat al scoicii, scoica dă drumul puilor. Ei ies în apa din jur şi găsesc boarea chiar acolo. Tinerele scoici se ataşează de pielea boarei şi peştele formează un înveliş protector pentru ele. După ce se hrănesc cu fluidele din corpul peştelui timp de trei luni, scoicile cad pe fundul râului.
Atât textul nostru cât şi povestirea de astăzi vorbesc despre colaborare. Ele ilustrează o evidenţă cu care ne întâlnim mereu şi mereu în natură.
Aceasta spune că nimic nu trăieşte pentru sine; fiecare este dependent de celălalt. Când uităm acest adevăr, uităm o lege de bază a vieţii şi suntem în pericol de a ieşi complet din armonia universului.