- Detalii
- Scris de: Ion Buciuman
- Categorie: Devoțional „Cuvintele Cuvântului”
Isus S-a sculat, a certat vântul și valurile înfuriate, care s-au potolit și s-a făcut liniște.
Luca 8:24
Acest pasaj din Evanghelie este o narațiune și nu are nevoie de o interpretare pentru a fi înțeles.Totuși această povestire are o semnificație mai profundă decât o simplă povestire morală. Acest episod pare să fie o reflectare a realităților care ne caracterizează existența și condiția umană.
Viața noastră este asemenea unei călătorii, un voiaj de la un mal al vieții la celălaltmal. Marea pe care călătorim nu este totdeauna liniștită și calmă. Unele furtuni se pot isca pe nepregătite. Este important ca Isus să Se afle în barca noastră. Pentru El nu este prea greu să-i însoțească pe toți cei care Îl primesc alături de ei. El Însuși bate la ușă și dorește să fie cu noi.
Strigătele noastre de ajutor nu au nevoie să fie elaborate după cele mai rafinate reguli stilistice. El este extrem de sensibil și atent la orice strigăt de alarmă din partea noastră. El poate auzi chiar și rugăciunile rostite în gând, chiar Îi place acest tip de intimitate pe care îl onorează cu o reacție de intervenție rapidă.
Dar, dacă Isus nu Se află în barcă, nu avem niciun motiv să abandonăm lupta cu valurile și să ne lăsăm la fund. El vine la noi umblând pe ape. Uneori, când alegem să traversăm marea în propriile noastre puteri și în propria noastră experiență și pricepere, El chiar favorizează ivirea unei crize care să ne apropie de El. Dacă Îl chemăm în ziua necazului, El este chiar nerăbdător să intervină.
Prezența Lui ne aduce liniște și siguranță, chiar dacă vasul nostru cuprins de furtună ar fi înghițit de valuri. El ne-a avertizat că uneori va trebui să trecem cu El prin școala suferinței. Liniștirea furtunii se realizează în străfundul sufletului nostru răscolit de vânturile reci ale păcatului. Acalmia din inimă ne va da curajul și puterea să trecem alături de El prin toate furtunile, indiferent de soluțiile alese de El, până la urmă.
Doamne, ia cârma și comenzile vieții mele pentru a naviga cu Tine în siguranță. Amin!
- Detalii
- Scris de: Ion Buciuman
- Categorie: Devoțional „Cuvintele Cuvântului”
Ahab, auzind că a murit Nabot, s-a sculat să se coboare la via lui Nabot, din Izreel, ca s-o ia în stăpânire.
1 Împărați 21:16
Natura umană nerenăscută este marcată de un puternic impuls de acaparare. În condițiile în care poziția socială sau dezechilibrul de forțe oferă avantajul, nimic nu mai împiedică lucrurile să se rostogolească pe făgașul lor nelegiuit. Acapararea este acțiunea prin care cineva își folosește poziția pentru a aduna pentru sine cât poate de mult în detrimentul celorlalți. Acapararea nu este o afacere păguboasă, ci pur și simplu un transfer de proprietate în mod ilegal și ilicit, nedrept și nedemn.
Cazul cu via lui Nabot este un exemplu de acaparare devenit celebru, dar fenomenul în sine este dureros de extins chiar și în zilele noastre. Săracii și țările sărace își vând, adică li se fură și resursele naturale, și forța de muncă de către bogații și țările bogate. Astfel că săracii devin tot mai săraci, în timp ce bogații devin din ce în ce mai bogați.
Acapararea este un păcat care ne paște pe fiecare în felul nostru și avem nevoie de o schimbare până când nu este prea târziu. Numai Duhul lui Dumnezeu acceptat în suflet ne poate arăta cât de urât este acest păcat și ne poate transforma egoismul în generozitate și dăruire de sine.
Asemenea Scripturi precum este cea amintită mai sus are rolul de a determina o reacție de respingere și condamnare a acestui rău, mai întâi în viața altora, dar cu timpul și din propria noastră viață. Derapajele noastre nu ni se par chiar așa de condamnabile ca ale altora, dar acest lucru nu face ca păcatele noastre să fie mai puțin condamnabile decât ale altora.
Îmi amintesc un episod petrecut cu mai bine de zece ani în urmă. Am mers să cumpăr pepene verde din piață. Erau mulți pepeni și cumpărători puțini. Prețul era mult sub cel mediu. Am avut la un moment dat impulsul de a folosi ocazia să cumpăr la un preț și mai mic decât cel cerut de producător. Omul s-a uitat trist în ochii mei și m-a întrebat: „De ce vrei să mă jecmănești, frate?” Am renunțat la pretenția mea de a cumpăra cât mai ieftin, dar nu am uitat privirea rugătoare a omului.
Doamne, Mă simt rușinat ori de câte ori sunt tentat să repet aceastăgreșeală. Îți mulțumesc Doamne! Amin!
- Detalii
- Scris de: Ion Buciuman
- Categorie: Devoțional „Cuvintele Cuvântului”
Și a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfășat în scutece și L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.
Luca 2:7
Acaretul este o construcție anexă folosită pentru adăpostirea animalelor domestice și pentru păstrarea uneltelor agricole. În mod normal, acareturile nu sunt locuibile pentru oameni, totuși Mântuitorul lumii S-a născut într-un grajd, sau staul, pentru animale,deoarece hangiulavea toate locurile de cazare ocupate.
Spre deosebire de alții care nu i-au primit deloc pe Iosif și Maria, această familie a arătat totuși bunăvoință, dar nu destulă. O tânără călătoare venită din Galileea, aflată în durerile nașterii, a trebuit să folosească acaretul ca maternitate și ieslea ca leagăn sau pătuț. Astăzi idealizăm lucrurile folosindu-le ca simboluri. Ieslea a devenit prototipul pentru inima noastră care are nevoie de renașterea cerului, dar, dacă stăm să ne gândim mai bine, de ce nu I-am oferi Mântuitorului nu acaretul sufletului nostru, ci chiar camera din față pe care o păstrăm pentru cei mai buni invitați.
Sigur că ieslea sugerează modestia și puținătatea smerită, lucruri de care avem așa de mare nevoie, dar atunci sanctuarul din casa noastră ce ar trebui să simbolizeze? Care este Sfânta Sfintelor din viața noastră? Acolo trebuie să Se coboare și să Se întrupeze Cuvântul prin care au fost făcute toate lucrurile, să ne refacă și pe noi după chipul și asemănarea Sa. Acareturile vieții noastre au nevoie și ele de prezența divină, dar primirea și așezarea Sfântului Oaspete să o facem în cel mai bun spațiu pe care îl avem la dispoziție.
Lobul nostru frontal poate fi o primă reședință a Modelatorului. De acolo ne va sfinți gândurile, judecata, alegerile, voința și acțiunile. Va coborî apoi la emoțiile noastre și chiar și la impulsurile noastre de bază. Treptat va cuceri întreaga noastră ființă, o va înnobila și sfinți cu acareturi cu tot.
Experiența noastră religioasă nu este o construcție anexă a gospodăriei noastre personale. Ea trebuie să ocupe centrul de comandă, turnul de control al traficului, dispeceratul de distribuire a atenției și a intereselor noastre importante. Hristos bate la ușa din față, și nu la cea care dă în scara de serviciu.
Doamne, vreau să Te primesc așa cum se cuvine.Amin!
- Detalii
- Scris de: Ion Buciuman
- Categorie: Devoțional „Cuvintele Cuvântului”
Da, suntem plini de încredere și ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul.
2 Corinteni 5:8
„Acasă” este un cuvânt foarte prețios pentru sufletul nostru. Sigur că există și situații în care acest cuvânt are conotații pline de teamă și tristețe, dar n-ar trebui să fie așa. Acasă ar trebui să fie cel mai liniștit, plăcut și binecuvântat loc pe care îl știm.
În textul ales pentru astăzi, apostolul Pavel folosește acest cuvânt cu o semnificație specială. El se referă la casa noastră veșnică pe care o numește „acasă”. El înțelege mai bine decât noi ce înseamnă acest „acasă”. A fost acolo, nici el nu știe cum a ajuns, sau dacă a fost cu adevărat, sau doar mintea lui a fost luminată de Duhul prorociei să înțeleagă frumusețea și confortul veșniciei.
Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la mintea omului nu s-au suit așa sunt lucrurile de acasă ale celor răscumpărați de Domnul. Profetesa Elena White a fost și ea acolo. Ar fi vrut să nu se mai întoarcă în această lume, dar nu s-a putut. Ea a trebuit să vină înapoi, pentru a ajuta un popor să se pregătească și să fie gata să se întoarcă acasă, atunci când Se va arăta Cel Neprihănit pe norii cerului. Apostolul se referă la un acasă ca la o țară Beula, fără despărțiri triste și fără amintiri dureroase.
Acest acasă veșnic trebuie construit de pe acum. Apostolul ne încurajează să ne gândim la lucrurile de sus, dar mai ales la Cei din locurile înalte și din sfințenie. Locuitorii cerului așteaptă corăbii pământene să sosească din marea tragedie omenească. Numai că navigatorii își pierd uneori busola, sextantul sau ancora, iar alteori plutesc în derivă cu timona abandonată și cârma nesupravegheată.
Dorul de acest acasă trebuie hrănit și cultivat. Avem nevoie să visăm din când în când că am și ajuns acolo. Dar noi nu ne putem alege visele și atunci putem alege visurile. Astfel ne formăm viziunea care ne va arăta drumul spre casă. Bucuria ajungerii va întrece orice imaginație, vom rămâne fără cuvinte.
Doamne, și eu vreau să ajung acasă la Tine. Numai Tu mă poți conduce acolo. Ia-mă de mână! Amin!
- Detalii
- Scris de: Ion Buciuman
- Categorie: Devoțional „Cuvintele Cuvântului”
Cine se îndoiește seamănă cu valul mării, tulburat și împins de vânt încoace și încolo.
Iacov 1:6
„Acatalepsie” înseamnă „îndoială”, „nesiguranță”. Termenul a fost folosit de pe vremea academiei lui Platon, unde scepticii lui considerau că fericirea înseamnă să rămâi senin, să nu te implici și să nu încerci să găsești soluții la nicio problemă. Pentru ei,realitatea și cunoașterea umană nu erau decât aparențe, în opoziție cu stoicii care considerau realitatea drept „catalepsia”. Pentru Sir Francis Bacon, filozoful englez din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, „acatalepsia” eraîndoiala absolută.
Pentru apostolul Iacov îndoiala nu este o soluție funcțională, nici pentru filozofia lui și nici pentru viața sa spirituală, dimpotrivă, el optează pentru credință. Credința în Hristos conduce la starea de bine, pe care o căutau scepticii lui Platon și, mai târziu, urmașii acestora până astăzi, pe o cale mult mai sigură și mai palpabilă. Prin această credință, creștinul își rezolvă foarte bine nedumeririle cu privire la origini, trecut, prezent și viitor.
Scepticul încearcă să se deconecteze și să se abțină cât mai mult de la marile întrebări existențiale. Acestea l-ar tulbura din lipsa unor răspunsuri adecvate sau cel puțin convenabile. Imaginea struțului care încearcă să evite riscurile și amenințările ascunzându-se cu capul în nisip este foarte potrivită pentru a descrie abordarea sceptică a vieții și a provocărilor ei, cum ar fi suferința, de exemplu.
Îmi amintesc o discuție cu un sceptic circumstanțial. Omul fusese educat într-o familie adventistă dintr-un centru adventist foarte puternic, dar dorința de a urca pe scara profesională și socială l-au condus la o serie de compromisuri și la pierderea credinței, în cele din urmă. Discutând despre avantajele și dezavantajele filozofiei sale de viață, el mi-a spus textual: „Noi, ateii, suntem oameni triști când ne gândim la viitor. Nu avem nicio perspectivă după moarte. Dumneavoastră aveți un avantaj din acest punct de vedere. Acum trăiți cu bucuria că după moarte există înviere și va fi mai bine. Credința în bucuria viitoare vă dă liniște și siguranță încă de pe acum.”
Doamne, vindecă-mă de acatalepsie. Mărește-mi credința în promisiunile Tale și răspunde la întrebările mele existențiale cu dragostea și înțelepciunea Ta. Amin!