Domnul Dumnezeu a luat pe om și l-a așezat în grădina Edenului ca s-o lucreze și s-o păzească.
Geneza 2:15
Viața paradisiacă nu trebuie înțeleasă în varianta grecească sau musulmană, în care cei răscumpărați se detașează de orice altă îndeletnicire în afară de consum, relaxare și plăcere perpetuă. Paradisul biblic oferă existenței umane un sens mult mai nobil și mai consistent decât oricare altă formă de izbăvire și mântuire pe care și le-ar putea imagina cele mai creative minți omenești.
Dumnezeu a considerat că omului îi face foarte bine se fie implicat într-un program în care are responsabilități și criterii de evaluare, de aceea Dumnezeu a inventat administrarea. În acest caz, omul are posibilitatea să se dezvolte și să prospere. Toate aceste dimensiuni ale condiției umane dau existenței noastre o notă de frumusețe și valoare în asemănare cu modelul divin al creației. În acest sens, suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, Creatorul și Susținătorul tuturor lucrurilor.
În condițiile păcatului, administrarea poate fi uneori însoțită de stres și nesiguranță, dar acest lucru poate avea un rol pozitiv, determinându-ne să Îl căutăm mai serios și stăruitor pe Dumnezeu, de la care ne vine ajutorul și susținerea.
În pilda talanților nu se face vorbire despre procesul administrării valorilor încredințate, dar există un detaliu care ne ajută să înțelegem destul de bine cum s-au întâmplat lucrurile. Fiecare dintre cei doi câștigători ai programului lui Dumnezeu este numit „rob bun și credincios”, iar acest lucru sugerează ideea că, în competența administrării eficiente, Dumnezeu era în mod sigur implicat. Nimeni nu poate fi credincios în ochii lui Dumnezeu fără să fie credincios lui Dumnezeu, într-o relație strânsă de dependență și călăuzire.
Doamne, ca administrator creștin al vieții pe care mi-ai dat-o, vreau să fiu la înălțimea slujirii celor doi robi credincioși și buni, să îmi poți spune și mie să intru în bucuria Ta. Amin!
Ce frumoasă ești, iubito, uite ce frumoasă ești…
Cântarea cântărilor 1:15
Sufletul omenesc este înzestrat cu puterea de a se bucura de frumusețea pe care o găsește în jur, în creația care îl înconjoară. Florile, fluturii, norii, răsăritul și apusul soarelui, apele, munții, poienile și pădurile sunt tot atâtea surse de frumusețe și bucurie, dar frumusețea chipului uman le depășește pe toate, prin mulțimea proporțiilor și capacitatea acestuia de a transmite emoții și stări sufletești, precum și nelimitata comunicare verbală și nonverbală.
Când peste toate acestea, inima mai este încărcată și de iubire, admirația depășește orice limite. În acest caz frumusețea se amplifică printr-o nouă latură a ființei umane, care este frumusețea sufletească. Acesta este cazul complimentelor reciproce pe care partenerii și le fac în Cântarea cântărilor.
Uneori admirația este atât de puternică încât partenerii rămân fără cuvinte. Această uimire copleșește sufletul cu o lumină și căldură vindecătoare ruptă din rai. Expresia feței și gesturile trădează însă potopul de bine care se revarsă în suflet și din suflet, printr-un comportament plin de tandrețe și încântare.
Alteori admirația inspiră cele mai frumoase cuvinte și expresii artistice care, la rândul lor, fac avalanșa de trăiri să intre într-o reacție în lanț. Cuvintele de admirație stârnesc în sufletul beneficiar, reacții de recunoștință și apreciere care pot fi alte rafale de cuvinte mari și jurăminte de fidelitate și prețuire sau, pur și simplu, gesturi de grijă și dăruire reciprocă.
Dacă este vorba despre dragoste și frumusețe, acest lucru se aplică nu numai relațiilor orizontale, ci și celor verticale. Dragostea de Dumnezeu se înscrie pe aceeași orbită a admirației și contopirii sufletului și elementelor aflate în relație. Îi place lui Dumnezeu să audă cuvintele noastre de admirație și bucurie, iar, în schimb, El ne va copleși sufletul cu slava bunătății și îndurării Sale. Ar fi cazul să cităm aici câteva idei din Psalmii 45:2 „…Tu ești cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat peste buzele tale, de aceea te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie…” Din context ne dăm seama că aici este vorba despre om și Dumnezeu.
Doamne, Te admir pentru ceea ce ești și pentru toată bunătatea și dragostea Ta care sunt desăvârșite. Amin!
Să nu legi gura boului când treieră grâul.
Deuteronomul 25:4
Nu este admisibil să lași un bou să se înfrupte din sacul cu grâu, câtă vreme această cereală este așa de prețioasă pentru hrana omului. Dar există un moment și o situație în care este admisibil să lași boul să apuce câteva spice de pe jos și să se bucure de dulceața hrănitoare a boabelor de aur – atunci când este înjugat la tăvălugul sau leasa cu care treieri grâul.
Sigur, ar exista o soluție să-l împiedici pe bou să se atingă de grâul pe care îl treieri cu ajutorul lui – să-i pui o botniță –, dar Dumnezeu are în vedere un principiu de generozitate și grijă chiar și față de animale și cu atât mai mult față de oameni. Acesta este sensul profund al acestei reglementări din Deuteronomul.
Apostolul Pavel preia acest principiu în 1 Corinteni 9:9 unde afirmă răspicat că Dumnezeu îi are în vedere pe oameni, respectiv, pe slujitorii Evangheliei. El se referă la libertatea și legitimitatea apostolilor de a fi susținuți financiar și de a fi însoțiți în lucrare de soțiile lor. El afirmă că este admisibil, corect și îndreptățit un asemenea lucru, în contul statutului său de apostol al lui Isus Hristos. În acest caz el nu se rușinează și nici nu se eschivează de a recunoaște că lucrătorii Evangheliei trebuie să se bucure de susținerea celor pe care îi slujesc.
Apostolul dă dovadă de un foarte rafinat spirit de observație și de un excepțional spirit de sacrificiu și dăruire atunci când alege să lucreze cot la cot cu frații în credință la facerea corturilor, meserie în care și el are o licență. Nu numai că se poate întreține pe sine și ajută pe alții, dar fiecare șantier îi oferă posibilitatea de a intra în legătură cu oamenii care au nevoie de mântuirea prin Isus Hristos. Când însă biserica începe să dispună de mijloace suficiente, apostolul consideră admisibil să se dedice cu toată puterea înaintării Evangheliei pe cheltuiala bisericii.
Diferența dintre o situație și cealaltă este o chestiune de călăuzire specială a Duhului Sfânt. Pentru a avea discernământul necesar, aceeași Sursă ne stă și nouă la dispoziție.
Doamne, când fac uz de drepturile admisibile prevăzute de Evanghelie, pune în sufletul meu recunoștință pentru cei care se sacrifică pentru cauza Tași își oferă bunurile pentru Tine. Amin!
A doua zi Isus a vrut să Se ducă în Galileea și a găsit pe Filip. Și i-a zis: „Vino după Mine!”
Ioan 1:43
Unul dintre cele opt semnificații de bază ale termenului de „admitere” este acela de acceptare a unui candidat. Despre acest lucru este vorba în textul biblic ales pentru astăzi. Isus era în curs de a-Și forma echipa. L-a văzut pe Filip și, fără nicio ezitare, l-a chemat să I se alăture. Există cel puțin două mențiuni care trebuie făcute în cazul acestei alegeri.
În primul rând, Învățătorul petrecuse o perioadă însemnată în rugăciune cerând călăuzirea Tatălui și a Duhului Sfânt pentru acest moment decisiv al lucrării Sale publice. Ca răspuns la rugăciunea Sa, conexiunile zilnice erau asistate de lumină divină, iar candidații erau identificați și unul după altul își ocupau locurile în dispozitiv.
În al doilea rând, intuiția personală a Învățătorului este demnă de cea mai bună apreciere. El Se pricepea foarte bine la oameni. Acest lucru s-a dovedit cu prisosință în modul în care Iuda Iscarioteanul a fost admis în ceata celor doisprezece. Personal, nu am nici cea mai vagă impresie cum s-ar fi derulat lucrurile dacă nu ar fi fost amestecul insistent al celorlalți ucenici și dorința ciudată a lui Iuda de a fi între ei. Probabil că lecția care se desprinde din admiterea lui Iuda este că Dumnezeu lasă suficient spațiu de manevră aranjamentelor omenești în cele mai delicate și solemneaspecte ale lucrării Sale, cu sublinierea faptului că greșelile costă scump și trebuie plătite.
Discutând despre admiterea lui Filip, intuiția Învățătorului și călăuzirea divină au concurat armonios în alegerea unui ucenic devotat. Chiar dacă Filip nu a avut prea multe momente de strălucire în anii de pregătire, dar caracterul său dedicat slujirii s-a dovedit eficient în misiunea Evangheliei pe care a îndeplinit-o mai târziu. Filip s-a dovedit a fi un ucenic autentic, dornic de a se dezvolta și conștient de vulnerabilitățile și neputințele sale. Astfel, programul de pregătire a putut lucra eficient în viața sa, iar încrederea acordată ca evanghelist nu a fost niciodată marcată de episoade de oscilație și șovăială ca cele ale lui Petru, de exemplu.
Noi suntem candidați la diferite programe ale Împărăției. Este important ca în demersul nostru spiritual și misionar, Providența să fie lăsată să lucreze fără imixtiuni omenești. Cunoștințele și experiența în problemele de personal trebuie să se alinieze cu îndrumarea divină, pentru ca admiterea noastră într-un program de slujire să întrunească așteptările lui Dumnezeu.
Doamne, Îți mulțumesc pentru admiterea mea în planul Tău de lucru și de salvare. Acum, fă-mă capabil să îmi îndeplinesc în mod corect atât pregătirea, cât și lucrarea. Amin!
Isus S-a întors spre ei, i-a certat și le-a zis: „Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți!”
Luca 9:55
Admonestarea este o mustrare aspră, îndreptățită, pe care un superior o adresează subordonaților în dorința de conștientizare a unei greșeli și de îndreptare a lucrurilor. Acest exercițiu nu este plăcut nici pentru conducător și cu atât mai puțin pentru cei admonestați. Dar este o formă de disciplină necesară procesului de formare și instruire.
Până aici toate bune, chiar dacă sunt neplăcute, dar în lumea în care trăim se întâmplă tot felul de abuzuri, iar admonestarea nu face excepție. Unii conducători își deformează conduita, trăsăturile de caracter și personalitate încât devin răi și nemulțumiți de prestația oamenilor peste care sunt așezați să-i conducă. În consecință, relațiile grupului se deteriorează până la faza în care, practic, echipa nu mai poate funcționa.
O altă meteahnă a conducerii poate să fie opusul celei descrise mai sus. Conducătorul este atât de preocupat de imaginea sa publică, încât uită să administreze sfaturile și disciplina necesare bunului mers. Înțelepciunea populară a găsit o expresie foarte plastică a acestei situații atunci când spune despre cineva că este atât de bun încât lasă lupul să mănânce oile. Rezultatul pe termen lung este la fel de păgubitor. În lipsa fermității necesare din partea conducerii, se instalează o atmosferă de haos și membrii grupului se dedau la abuzuri prin care stabilitatea și eficiența echipei sunt puse în pericol.
Revenind la cazul în speță, Învățătorul îi dojenește pe ucenici pentru cererea acestora de a coborî foc din cer peste locuitorii cetăților, care nu i-au primit bine. El le spune că sunt sub influența unui spirit străin. Dacă stăm puțin să ne gândim, cu toții suntem în pericolul de a ne afla în această situație. De câte ori în adunările administrative sau alte ocazii ale vieții de biserică există manifestări pe care nici cea mai îngăduitoare societate nu le-ar tolera. Conducerea are nevoie să învețe două lucruri: să își asume rolul de călăuzire și îndrumare cerut de Dumnezeu și să administreze disciplina în spiritul în care a lucrat Învățătorul oamenilor. Atunci când El mustra pe cineva, nu înceta să-Și arate dragostea, susținerea și respectul. Aceastaeste lecția de care avem permanent nevoie.
Doamne, când mă mustri, dă-mi curajul de a lua lucrurile în serios și de a îndrepta ceea ce trebuie îndreptat. Amin!