Eu, zice Domnul, te voi învăța și-ți voi arăta calea pe care trebuie să o urmezi, te voi sfătui și voi avea privirea îndreptată asupra ta.
Psalmii 32:8
Ultima propoziție a Rugăciunii domnești, ca și prima, ne îndreaptă atenția spre Tatăl nostru care este mai presus de orice stăpânire, orice autoritate și orice nume care ar putea fi rostit. Mântuitorul vedea viitorul ucenicilor Săi și știa că anii care urmau nu erau așa cum visau ei, plini de strălucirea prosperității și a onoarei lumești, ci întunecați de furtunile urii umane și ale furiei satanice. În mijlocul conflictelor și al decăderii naționale, pașii ucenicilor aveau să fie pândiți de pericole și inima lor urma să fie adesea cuprinsă de teamă. Ei aveau să vadă Ierusalimul pustiit, Templul – spulberat, serviciile lui religioase – încheiate pentru totdeauna, iar poporul Israel – împrăștiat în toate țările lumii, ca rămășițele unui vas naufragiat pe un țărm pustiu. Isus a zis: „Veți auzi de războaie și vești de războaie.” „Un neam se va scula împotriva altui neam și o împărăție împotriva altei împărății și, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete și ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor” (Matei 24:6-8).
Totuși, urmașii lui Hristos nu trebuiau să se teamă că speranța lor era pierdută sau că Dumnezeu abandonase pământul. Puterea și slava Îi aparțin Aceluia ale cărui planuri mari merg înainte nestingherite până la împlinirea lor. În rugăciunea care exprimă nevoile lor zilnice, ucenicii Domnului Hristos erau îndrumați să privească mai presus de orice putere și stăpânire a răului, spre Domnul Dumnezeul lor, a cărui Împărăție domnește peste toți și care este Tatăl și Prietenul lor veșnic.
Dărâmarea Ierusalimului este un simbol al distrugerii finale a pământului. Profețiile care s-au împlinit parțial cu ocazia căderii Ierusalimului se vor împlini pe deplin în ultimele zile ale istoriei. Ne aflăm în pragul unor evenimente mari și solemne. În fața noastră se află o criză cum nu s-a mai văzut niciodată în lume. Dar, așa cum a fost și pentru primii ucenici, cât de plăcută este pentru noi asigurarea că Împărăția lui Dumnezeu domnește mai presus de toate! Planul evenimentelor viitoare se află în mâinile Creatorului. Maiestatea cerului Se ocupă în mod personal atât de soarta popoarelor, cât și de interesele bisericii Sale. Învățătorul divin îi spune fiecărei persoane implicate în împlinirea planurilor Sale, așa cum i-a spus lui Cirus: „Eu te-am încins înainte ca tu să Mă cunoști” (Isaia 45:5). (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 120, 121)
Cât de liniștitor este să știu că Isus vede toate lucrurile cu care mă confrunt în viață și-mi dă înțelepciunea și puterea de care am nevoie ca să fac față fiecărei provocări?
El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui și care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor și a șezut la dreapta Măririi, în locurile preaînalte.
Evrei 1:3
Dumnezeu S-a descoperit ca ființă personală în Fiul Său. Isus, strălucirea slavei Tatălui, „oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui” (Evrei 1:3), a coborât pe pământ sub formă de om. Ca Mântuitor personal a venit în lumea noastră. Ca Mântuitor personal S-a înălțat la cer. Ca Mântuitor personal mijlocește în curțile cerești. Înaintea tronului lui Dumnezeu, slujește în favoarea noastră „cineva care semăna cu Fiul omului” (Apocalipsa 1:13).
Hristos, Lumina lumii, a acoperit splendoarea de o strălucire orbitoare a divinității Sale și a venit să trăiască în mijlocul oamenilor ca un om, pentru ca oamenii să-L poată cunoaște pe Creatorul lor fără să fie mistuiți. Niciun om nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu altfel decât așa cum este El revelat prin Hristos. „Eu și Tatăl una suntem”, a declarat Hristos. „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu, și nimeni nu cunoaște deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaște deplin pe Tatăl, afară de Fiul și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Ioan 10:30; Matei 11:27).
Hristos a venit să învețe ființele umane ce dorește Dumnezeu ca ele să știe. În cer, pe pământ și în apele întinse ale oceanului vedem lucrarea mâinii lui Dumnezeu. Toate lucrurile create dau mărturie despre puterea Lui, despre înțelepciunea și despre dragostea Lui. Dar de la stele, de la ocean sau de la cascadă nu putem cunoaște personalitatea lui Dumnezeu, așa cum este ea descoperită în Hristos.
Dumnezeu a văzut că, pentru a ilustra atât personalitatea, cât și caracterul Său, era nevoie de o revelație mai clară decât natura. El L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să dezvăluie, atât cât puteau să suporte ochii omului, natura și atributele Dumnezeului invizibil.
Dacă Dumnezeu ar fi dorit să fie reprezentat ca locuind personal în elementele din natură – în floare, în pom, în firele de iarbă –, oare Hristos nu le-ar fi spus acest lucru ucenicilor Săi cât a fost pe pământ? Dar în învățăturile lui Hristos niciodată nu se vorbește așa despre Dumnezeu. Hristos și apostolii au predicat clar adevărul despre existența unui Dumnezeu personal.
Hristos a dezvăluit despre Dumnezeu tot ce puteau să suporte ființele umane păcătoase fără să fie distruse. El este Învățătorul divin, Cel care iluminează. Dacă ar fi considerat că avem nevoie și de alte revelații decât cele făcute prin Hristos și prin Cuvântul Său scris, Dumnezeu ni le-ar fi dat. (Mărturii pentru biserică, vol. 8, pp. 265, 266)
Dacă Isus a dezvăluit toate lucrurile despre Dumnezeu pe care ființele umane păcătoase le pot înțelege, ce fel de lucruri îi va mai învăța El pe cei mântuiți despre Dumnezeu de-a lungul veșniciei?
Însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți.
Romani 1:20
În Cezareea era un om cu numele Corneliu, sutaș din ceata de ostași numită «Italiana». Omul acesta era cucernic și temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului și se ruga totdeauna lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 10:1,2). Deși era roman, Corneliu ajunsese să-L cunoască pe Dumnezeul adevărat și renunțase la idolatrie. El era ascultător de voia lui Dumnezeu și I se închina cu o inimă sinceră. Nu intrase într-o legătură cu evreii, dar era familiarizat cu Legea morală și asculta de ea. Nu era tăiat-împrejur și nici nu participa la aducerea de jertfe, de aceea era considerat de evrei necurat. Totuși el susținea cauza evreilor prin donații și ajunsese cunoscut aproape și departe prin faptele sale de caritate și mărinimie. Viața sa neprihănită i-a adus un nume bun atât printre evrei, cât și printre neevrei.
Corneliu nu avea o credință în Hristos bazată pe înțelegere, deși credea în profeții și aștepta venirea lui Mesia. Prin iubirea și ascultarea de Dumnezeu, el era foarte aproape de El și era pregătit să-L primească pe Mântuitorul atunci când Acesta i s-ar fi descoperit. Condamnarea vine atunci când lumina dată este respinsă. Centurionul era un bărbat dintr-o familie nobilă și deținea o poziție de mare încredere și respect, dar această condiție nu i-a umbrit atributele nobile de caracter. Adevărata bunătate și măreție făceau din el un om de mare valoare morală. Avea o influență benefică asupra tuturor celor cu care venea în contact.
El credea în singurul Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului. Corneliu se purta cu respect față de Dumnezeu și Îi recunoștea autoritatea, căutând sfatul Lui în toate aspectele vieții sale. Era credincios în datoriile sale familiale, la fel ca și în responsabilitățile sale publice, și înălțase un altar lui Dumnezeu în familia lui. Nu se aventura să poarte întreaga povară a responsabilității sale fără ajutorul lui Dumnezeu, de aceea se ruga mult și fierbinte pentru ajutor. Credința îi marca toate acțiunile, iar Dumnezeu îl aprecia pentru puritatea faptelor și a actelor de dărnicie. (The Spirit of Prophecy, vol. 3, pp. 324, 325)
Sunt eu gata să merg la cei pe care Isus îi pregătește să-L primească?
Bunătățile Domnului nu s-au sfârșit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață. Și credincioșia Ta este atât de mare!
Plângerile lui Ieremia 3:22,23
Cum ar putea ființele umane să trăiască dacă darurile și binecuvântările cerului nu ar fi constant revărsate asupra lor? Dumnezeu le oferă oamenilor fără întrerupere, pentru ca ei să dăruiască fără întrerupere. Nu există niciun moment în care darurile și binecuvântările să nu vină potrivit cu resursele pe care le pune Dumnezeu la dispoziție.
Banii pe care îi folosim nu sunt ai noștri. Ei sunt ai lui Dumnezeu și lucrarea Sa nu poate avansa decât atunci când vistieria este alimentată de daruri și jertfe de mulțumire. Dumnezeu ne-a împrumutat mijloace din care trebuie să Îi înapoiem ce Îi aparține. Dacă ne facem conștiincios datoria, va fi întotdeauna suficient, atât pentru lucrarea din țară, cât și pentru misiunea externă.
Tot ce facem trebuie să fie de bunăvoie. Să ne aducem darurile cu bucurie și gratitudine. (...) Cele mai costisitoare servicii pe care le-am putea aduce nu constituie decât ceva infim în comparație cu darul lui Dumnezeu pentru această lume. Hristos este un Dar zilnic. Dumnezeu L-a dăruit lumii și El transmite generos ființelor umane darurile încredințate Lui pentru înaintarea lucrării Sale în lume. Astfel, noi arătăm că recunoaștem și suntem de acord că toate Îi aparțin lui Dumnezeu în mod absolut și fără nicio rezervă.
Dumnezeu ne cheamă să fim împreună-lucrători cu El. Acesta este mesajul pe care ni-l trimite pe diverse căi. Adevărul trebuie prezentat celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Biblia trebuie să le fie citită celor care vor să o audă. Duhul Sfânt cooperează cu cel care deschide Scriptura înaintea celorlalți. Predicatorul care este un păstor adevărat le oferă oamenilor Cuvântul. El se angajează cu sârguință în lucrarea personală și înalță cereri la Dumnezeu. Aceasta este tot ce poate face ființa umană. Omul seamănă sămânța, dar nu știe care va rodi, aceasta sau aceea, dar Dumnezeu o face să rodească. El atrage, conduce și cercetează inima.
Lucrarea trebuie făcută în țară și în străinătate. Această lucrare presupune bani încredințați lui Dumnezeu. Cei care sunt cu adevărat convertiți au obligația să aducă la îndeplinire o lucrare care cere bani și consacrare. Dumnezeu nu Și-a propus să vină în această lume și să facă să curgă aur și argint. (...) Nu înapoierea către Dumnezeu a darurilor încredințate îi sărăcește pe oameni, ci păstrarea acestora îi predispune la sărăcie, din moment ce scopul cel mai înalt al darurilor este acela de a-i susține pe lucrătorii din marele câmp al secerișului. (Manuscrisul 124, 1898)
Zecimea este returnată, dată înapoi. Darurile sunt oferite. Cât de generos sunt eu cu Dumnezeu?
Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită.
Romani 12:2
În viața ucenicului Ioan este exemplificată adevărata sfințire. În timpul anilor de strânsă legătură cu Hristos, el a fost adesea avertizat și atenționat de Mântuitorul și a primit aceste mustrări. Pe măsură ce caracterul Celui Divin se manifesta înaintea lui, Ioan își vedea propriile lipsuri și era smerit prin această descoperire. Zi de zi, în contrast cu firea lui violentă, el vedea blândețea și îngăduința lui Isus și auzea lecțiile Sale de umilință și răbdare. Zi de zi, inima lui era atrasă către Hristos până ce, din iubire pentru Învățătorul lui, Ioan s-a pierdut din vedere pe sine. Puterea și blândețea, măreția și smerenia, tăria și răbdarea pe care le-a văzut în viața zilnică a Fiului lui Dumnezeu i-au umplut sufletul de admirație. El și-a lăsat firea răzbunătoare și ambițioasă în seama puterii modelatoare a lui Hristos și iubirea divină a realizat în el transformarea caracterului.
Într-un izbitor contrast cu sfințirea lucrată în viața lui Ioan este experiența colegului său de ucenicie Iuda. Asemenea confratelui său, Iuda se declara și el ucenic al lui Hristos, însă el nu avea decât o formă de evlavie. Nu era insensibil la frumusețea caracterului lui Hristos și deseori când asculta cuvintele Mântuitorului se simțea condamnat, dar nu voia să-și umilească inima sau să-și mărturisească păcatele. Împotrivindu-se influenței divine, el Îl dezonora pe Învățătorul pe care afirma că-L iubește. Ioan a dus o luptă cruntă cu defectele lui, însă Iuda și-a călcat în picioare conștiința și a cedat ispitei. (…)
Ioan și Iuda îi reprezintă pe aceia care se declară urmași ai lui Hristos. Acești doi ucenici au avut aceleași ocazii să studieze și să urmeze Modelul divin. Amândoi au fost în strânsă legătură cu Isus și au avut privilegiul să Îi asculte învățătura. Fiecare avea grave defecte de caracter și fiecare a avut acces la harul divin care transformă caracterul. Dar, în timp ce unul învăța în umilință de la Isus, celălalt s-a dovedit că nu era un împlinitor al Cuvântului, ci numai un auzitor al lui. Unul, murind zilnic față de eu și biruind păcatul, era sfințit prin adevăr; celălalt, împotrivindu-se puterii transformatoare a harului și îngăduindu-și dorințe egoiste, a ajuns rob al lui Satana. (Faptele apostolilor, pp. 557, 558)
Mă împotrivesc eu transformării produse de Dumnezeu în vreun domeniu al vieții mele?