- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: Devoțional de dimineață
Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească.
Romani 7:18
Niciunul dintre apostoli sau dintre profeți nu a pretins vreodată că este fără păcat. Oamenii care au trăit cel mai aproape de Dumnezeu, care și-ar fi sacrificat mai degrabă viața decât să comită o faptă rea cu bună știință, cei pe care Dumnezeu îi onorase cu lumină și putere divină au mărturisit despre păcătoșenia firii lor. Ei nu și-au pus încrederea în puterea lor omenească și nu au pretins că ar avea vreo neprihănire personală, ci s-au încrezut pe deplin în neprihănirea Domnului Hristos. La fel va fi cu toți cei care vor privi la Domnul Hristos.
Cu fiecare pas înainte în experiența creștină, pocăința noastră va fi tot mai profundă. Domnul li se adresează acelora pe care i-a iertat, acelora pe care îi recunoaște drept copii ai Săi și le spune: „Atunci vă veți aduce aminte de purtarea voastră rea și de faptele voastre care nu erau bune; vă va fi scârbă de voi înșivă din pricina nelegiuirilor și urâciunilor voastre” (Ezechiel 36:31). Precum și: „Voi face legământul Meu cu tine și vei ști că Eu sunt Domnul, ca să-ți aduci aminte de trecut și să roșești și să nu mai deschizi gura de rușine când îți voi ierta tot ce ai făcut, zice Domnul Dumnezeu” (Ezechiel 16:62,63). Atunci, buzele noastre nu se vor mai deschide pentru a exprima laude de sine. Vom ști că singurul nostru motiv de mândrie se găsește numai în Domnul Hristos. Și ne vom însuși confesiunea apostolului Pavel: „Știu că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac” (Romani 7:18).
În armonie cu această experiență este și porunca: „Duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur, nu numai când sunt eu de față, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea” (Filipeni 2:12,13). Dumnezeu nu îți dă motive să te temi că El nu va reuși să-Și împlinească făgăduințele, că răbdarea Lui va obosi sau că mila Lui se va epuiza. Teme-te mai degrabă ca nu cumva voința ta să nu se supună voinței lui Hristos, și trăsăturile moștenite sau cultivate ale caracterului tău să nu îți controleze viața. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea.” Teme-te ca nu cumva eul să se interpună între tine și Marele Maestru. (…) Teme-te ca nu cumva să-ți pui încrederea în puterea proprie, să-ți retragi mâna din mâna Domnului Hristos și să încerci să mergi pe calea vieții fără prezența Sa continuă. (Parabolele Domnului Hristos, pp. 160, 161)
Cum aș putea face să nu trăiesc într-o continuă frică, ci să mă preocup liniștit de propria mântuire?
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: Devoțional de dimineață
Toate lucrurile au fost făcute prin El, și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El.
Ioan 1:3
Dacă Domnul Hristos a făcut toate lucrurile înseamnă că El a existat înainte de toate lucrurile. Cuvintele exprimate în această privință sunt atât de ferme, încât nimeni nu trebuie să aibă îndoieli. Domnul Hristos a fost inerent și eminamente Dumnezeu. El a fost cu Dumnezeu din veșnicie, Dumnezeu peste toate lucrurile, binecuvântat pentru totdeauna.
Domnul Isus Hristos, Fiul divin al lui Dumnezeu, a existat din veșnicie, ca persoană distinctă, totuși una cu Tatăl. El a fost Slava neîntrecută a cerului. A fost Comandantul inteligențelor cerești și a primit omagiul plin de adorare al îngerilor în baza dreptului pe care îl avea. Nu, nu era un furt de la Dumnezeu. „Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui”, declară El, „am fost așezată din veșnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. Am fost născută când încă nu erau adâncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munților, înainte de a fi dealurile, când nu era încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii. Când a întocmit Domnul cerurile, eu eram de față; când a tras o zare pe fața adâncului...” (Proverbele 8:22-27).
În adevărul că Hristos a fost una cu Tatăl înainte să fi fost puse temeliile lumii se află lumină și slavă. Aceasta este lumina care strălucește într-un loc întunecat, făcându-l să fie plin de gloria divină, originară. Adevărul acesta, infinit de misterios în el însuși, explică alte adevăruri tainice și, de altfel, inexplicabile, deși este învăluit în lumină, de neînțeles și de nepătruns.
„Înainte ca să se fi născut munții și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie, Tu ești Dumnezeu!” (Psalmii 90:2). „Norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină; și peste cei ce zăceau în ținutul și în umbra morții, a răsărit lumina” (Matei 4:16). Aici, preexistența lui Hristos și scopul manifestării Sale în lumea noastră sunt prezentate ca niște raze vii ale luminii care vine de la tronul cel veșnic. (…) „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că ești prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine Îmi va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel și a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei” (Mica 5:1,2). (Solii alese, vol. 1, pp. 247, 248)
Cum aș putea să mă bucur de adevărurile lui Dumnezeu care sunt învăluite în mister?
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: Devoțional de dimineață
Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.
1 Corinteni 2:9
Minuni proaspete i se vor descoperi minții pe măsură ce se apropie de lucrurile divine. Noi pierdem mult că nu vorbim mai mult despre Isus și despre cer, moștenirea sfinților. Cu cât contemplăm mai mult lucrurile cerești, cu atât vom vedea noi motive de încântare și inima ni se va umple până la refuz de mulțumiri la adresa Creatorului nostru generos.
Să ne gândim la dragostea minunată a lui Dumnezeu, care L-a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică. O, de ce urmașii declarați ai lui Hristos ajung încântați și cu totul absorbiți de propriile lor ființe umane slabe, se iubesc și se idolatrizează pe ei înșiși ca și când ar fi o divinitate, în timp ce Isus caută să ne câștige afecțiunea și să ne cuprindă gândurile, să ne lege de propria Sa inimă prin manifestări ale celei mai tandre empatii și printr-o inexprimabilă iubire?
Niciun părinte pământean nu insistă pe lângă copilul său greșit mai mult decât pledează Hristos pentru noi înaintea tronului Tatălui Său, în timp ce noi suntem călcători ai Legii Sale. Nicio gură umană nu a exprimat vreodată mai multă mustrare plină de tandrețe față de cei greșiți. Deci să avem grijă cum ne comportăm cu această dragoste minunată! Să citim și să credem promisiunile bogate ale lui Dumnezeu! Să medităm continuu asupra lor! Să ascultăm vocea inexprimabilei iubiri și compasiuni! În El avem răscumpărarea, prin sângele Său. Toți cei călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu. (...)
Desprindeți lăstarii care se încolăcesc și nu-i lăsați să se prindă de lucrurile pământești, ci de Dumnezeu! Nu veți fi niciodată însingurați, nu vă veți simți niciodată abandonați dacă Îl veți lua pe Isus drept Companion și Prieten veșnic. (...) Încredeți-vă în Isus pe deplin ca Mântuitor personal, a cărui moarte v-a răscumpărat; ca Mijlocitor care pledează sus în cer pentru ajutor de la Tatăl și ne aduce pace și iertare! Numele noastre sunt săpate în palmele Sale, ca Rege al nostru față de care trebuie să manifestăm o ascultare plină de respect și afecțiune. Isus este viața, speranța și bucuria credinciosului. Dragostea înseamnă creștere a credinței și încrederii, a-I permite lui Hristos să ia formă în noi, a-L privi ca Prieten și Sfătuitor. (Scrisoarea 4, 1885)
Dacă niciun părinte pământean nu a insistat vreodată pe lângă vreun copil așa cum pledează Hristos pentru mine înaintea tronului lui Dumnezeu, care ar trebui să fie răspunsul meu la o asemenea exprimare a iubirii?
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: Devoțional de dimineață
Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească.
Luca 22:43
Cuvintele lui Hristos ne învață că ar trebui să ne considerăm inseparabil legați de Dumnezeu, Tatăl nostru din cer. Oricare ne-ar fi poziția, suntem dependenți de Dumnezeu, care ține soarta tuturor în mâinile Sale. El ne-a dat o lucrare de făcut și ne-a înzestrat cu puteri și cu mijloace pentru această lucrare. Atâta vreme cât ne supunem voința lui Dumnezeu și ne încredem în tăria și înțelepciunea Lui, vom fi îndrumați pe căi sigure pentru a împlini partea pe care o avem în marele Său plan. Dar acela care se încrede în înțelepciunea și puterea proprie se desparte de Dumnezeu. În loc să acționeze în armonie cu Hristos, el împlinește planul vrăjmașului lui Dumnezeu și al omului.
Mântuitorul a zis mai departe: „Tot ce face Tatăl, face și Fiul întocmai. (…) După cum Tatăl învie morții și le dă viață, tot așa și Fiul dă viață cui vrea.” Saducheii susțineau că nu va fi înviere a corpului, dar Isus le-a spus că una dintre lucrările cele mai de seamă ale Tatălui Său este aceea de a-i învia pe morți și că El are putere să facă aceeași lucrare. „Vine ceasul, și acum a și venit, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce-L vor asculta vor învia.” Fariseii credeau în învierea morților. Hristos a declarat că și la momentul acela puterea care dă viață morților era printre ei, și ei n-aveau decât să privească manifestarea ei. Aceeași putere de înviere dă viață și celui „mort în greșeli și păcate” (Efeseni 2:1). Duhul acela de viață în Hristos Isus, „puterea învierii Sale”, îi eliberează pe oameni de „legea păcatului și a morții” (Filipeni 3:1; Romani 8:2). Stăpânirea răului este spulberată și, prin credință, sufletul este apărat de păcat. Acela care își deschide inima față de Duhul lui Hristos devine beneficiar al acelei forțe mărețe care îi va ridica din mormânt corpul.
Umilul Nazarinean Își dovedește autentica noblețe. Se ridică deasupra omenirii, dă la o parte vălul păcatului și al rușinii și Se dezvăluie ca Cel onorat de îngeri, Fiul lui Dumnezeu, una cu Creatorul universului. Ascultătorii Săi sunt fermecați. Niciun om n-a vorbit vreodată ca El, nimeni nu se purtase cu o așa demnitate regală. Cuvintele Lui sunt clare și pe înțeles, exprimând în întregime misiunea Sa și datoria lumii. (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 209, 210)
Cum aș putea, prin credință, să evit păcatul? Ce putere pot accesa, în virtutea credinței?
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: Devoțional de dimineață
Marta a zis lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!”
Ioan 11:21
Isus, când a văzut-o plângând, pe ea și pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui și S-a tulburat.” El citea inimile celor adunați. Vedea că, la mulți, ce trecea drept dovadă de durere era numai fățărnicie. Ştia că unii dintre cei de față care acum dovedeau o ipocrită tristețe vor plănui curând să-L omoare nu numai pe puternicul Făcător de minuni, dar și pe cel care trebuia să fie înviat din morți. Hristos ar fi putut să le smulgă haina de pretinsă tristețe. Dar Şi-a înfrânat indignarea îndreptățită. Cuvintele pe care le-ar fi putut spune pe bună dreptate nu le-a rostit, datorită celor dragi îngenuncheați la picioarele Lui cu întristare, care credeau cu adevărat în El.
„Unde l-ați pus?” a întrebat El. „Doamne”, I-au răspuns ei, „vino și vezi.” Au pornit împreună spre mormânt. Era o scenă plină de jale. Lazăr fusese foarte iubit, iar surorile lui plângeau după el cu inima zdrobită, iar cei care îi fuseseră prieteni își amestecau lacrimile cu ale surorilor îndurerate. La vederea suferinței umane și a faptului că prietenii îndurerați îl plângeau pe mort în timp ce Mântuitorul lumii era lângă ei, „Isus plângea”. Deși era Fiul lui Dumnezeu, El luase totuși natura umană și era mișcat de durerea oamenilor. Inima Lui duioasă și miloasă e totdeauna atinsă de compasiune pentru cei care suferă. El plânge cu cei ce plâng și Se bucură cu cei care se bucură.
Dar Isus nu a plâns numai din cauza empatiei față de Maria și Marta. În lacrimile Sale era o întristare din cauza durerii umane, atât de mare pe cât e cerul de înalt față de pământ. Hristos nu plângea pentru Lazăr, căci El era gata să-l cheme afară din mormânt. El plângea pentru că mulți dintre cei care plângeau acum după Lazăr urmau să plănuiască în curând moartea Lui, a Aceluia care era Învierea și Viața. Dar cât de incapabili erau iudeii necredincioși să-I înțeleagă corect lacrimile! Câțiva, care nu puteau vedea decât în împrejurările exterioare motivul întristării Lui, au spus în șoaptă: „Iată cât de mult îl iubea.” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 533, 534)
Cum reacționez atunci când cineva pe care îl ajut mă trădează?