- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: Devoțional de dimineață
Dar, mai întâi, trebuie să sufere multe și să fie lepădat de neamul acesta.
Luca 17:25
Bogăția este o putere cu care poți să faci bine sau poți să faci rău. Dacă este corect folosită, devine o sursă de continuă recunoștință, deoarece darurile lui Dumnezeu sunt apreciate și Dătătorul este recunoscut prin utilizarea lor așa cum a intenționat Dumnezeu. Cei care Îl jefuiesc pe Dumnezeu neimplicându-se financiar în lucrarea Sa și în cea pentru săraci vor avea de înfruntat pedeapsa dreptății Sale. Tatăl nostru ceresc, Cel care ne-a încredințat orice dar bun, are milă de neștiința, slăbiciunea și starea noastră disperată. Ca să ne salveze de la moarte, El L-a dat de bunăvoie pe Fiul Său preaiubit. El cere de la noi tot ce noi pretindem că ne aparține. A-i neglija pe săracii în suferință înseamnă a-L neglija pe Hristos, întrucât El ne spune că săracii sunt reprezentanții Săi pe pământ. (...)
Atunci când săracii Domnului sunt neglijați și uitați sau când sunt întâmpinați cu o privire rece și cuvinte aspre, cel vinovat de aceste lucruri să nu uite că în felul acesta el Îl neglijează pe Hristos în persoana sfinților Săi. Mântuitorul nostru Își identifică interesul cu cel al omenirii suferinde. După cum inima unui părinte se simte atrasă cu o duioșie plină de milă de cel care suferă din mica lui turmă, tot astfel și inima Mântuitorului empatizează cu cei mai săraci și mai umili dintre copiii Săi pământești. El i-a așezat printre noi ca să ne trezească în inimă acea dragoste pe care o simte El față de cei suferinzi și oprimați și va lăsa să cadă pedepsele Sale peste oricine îi nedreptățește, îi tratează cu dispreț sau abuzează de ei.
Să nu uităm că Isus a luat în inima Lui toate durerile și întristările, sărăcia și suferința oamenilor și le-a făcut parte a experienței Sale. Deși era Prințul vieții, nu S-a identificat cu cei mari și onorați, ci cu cei umili, asupriți și suferinzi. El a fost Nazarineanul disprețuit. Nu a avut unde să-Și plece capul. S-a făcut sărac de dragul nostru, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să putem deveni bogați. Acum, El este Împăratul slavei și, dacă ar veni încoronat cu maiestate, milioane de oameni L-ar omagia. Toți s-ar întrece în a-I aduce onoruri și s-ar strădui să fie în prezența Sa. Acum ni se oferă ocazia să Îl primim pe Hristos în persoana sfinților Săi. (Mărturii pentru biserică, vol. 4, pp. 620, 621)
Ce aș putea face astăzi pentru a ușura suferințele săracilor din localitatea mea? Cum i-aș putea motiva și pe alții să mi se alăture în această faptă de slujire?
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: Devoțional de dimineață
Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Hristos din morți, la o nădejde vie...
1 Petru 1:3
Când glasul îngerului puternic s-a auzit la mormântul lui Hristos zicând: „Tatăl Tău Te cheamă”, Mântuitorul a ieșit din mormânt prin viața care era în Sine Însuși. Acum s-a adeverit ceea ce spusese El: „Îmi dau viața, ca iarăși s-o iau. (…) Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși.” Acum s-a împlinit profeția pe care El o rostise în fața preoților și conducătorilor: „Stricați templul acesta, și în trei zile îl voi ridica” (Ioan 10:17,18; 2:19).
Deasupra mormântului deschis al lui Iosif, Hristos proclamase biruitor: „Eu sunt Învierea și Viața.” Cuvinte de felul acesta numai Dumnezeirea putea rosti. Toate ființele create trăiesc numai prin voința și puterea lui Dumnezeu. Ele sunt dependente de viața lui Dumnezeu. De la serafimul cel mai de sus și până la cea mai neînsemnată ființă animată, toate se aprovizionează din Izvorul vieții. Numai Acela care este una cu Dumnezeu putea să spună: „Am puterea să-Mi dau viața și am putere să o iau din nou.” În divinitatea Sa, Hristos avea puterea de a rupe legăturile morții.
Hristos a înviat din morți ca Primul Rod al celor adormiți. Pe El Îl reprezenta snopul de legănat, iar învierea Lui a avut loc tocmai în ziua în care snopul de legănat trebuia adus înaintea Domnului. Timp de peste o mie de ani avusese loc această ceremonie simbolică. Se adunau din câmpurile gata de secerat primele spice de grâu copt, iar, când oamenii mergeau la Ierusalim pentru Paște, snopul din primele roade era legănat înaintea Domnului ca un dar de mulțumire. Numai după ce se aducea acest dar se putea secera grâul, ca apoi să poată fi adunat în snopi. Snopul prezentat Domnului prefigura secerișul. La fel și Hristos, ca întâiul rod, reprezenta marele seceriș spiritual ce trebuia făcut pentru Împărăția lui Dumnezeu. Învierea Lui este o reprezentare, dar și garanția învierii tuturor celor neprihăniți care au adormit. „Căci dacă credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:14).
Atunci când a înviat, Hristos a eliberat din mormânt o mulțime de captivi. Cutremurul de la moartea Lui deschisese mormintele și, când El a înviat, ei au venit afară cu El. Aceștia fuseseră conlucrători cu Dumnezeu și, cu prețul vieții lor, mărturisiseră despre adevăr. De această dată urmau să fie martori pentru Acela care îi înviase din morți. (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 785, 786)
Isus le oferă învierea fizică celor care mor în Hristos, dar experimentez eu și învierea spirituală pe care El a venit de asemenea să o aducă?
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: Devoțional de dimineață
Și judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.
Ioan 3:19
Trimițându-i pe cei șaptezeci, Isus le-a poruncit, ca și celor doisprezece, să nu insiste să rămână acolo unde nu erau bine primiți. „În orice cetate veți intra, și nu vă vor primi”, a zis El, „să vă duceți pe ulițele ei și să ziceți: «Scuturăm împotriva voastră chiar și praful din cetatea voastră care s-a lipit de picioarele noastre; totuși să știți că Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.»” Ei nu trebuiau să facă lucrul acesta din resentimente sau pentru că le fusese rănită demnitatea, ci pentru a arăta cât de grav este să respingem solia Domnului sau pe solii Săi. Respingerea slujitorilor Domnului înseamnă respingerea lui Hristos. (...)
Acelor orașe aglomerate din jurul Mării Galileei li se oferiseră cele mai bogate binecuvântări ale cerului. Zi după zi, Domnul vieții umblase prin mijlocul lor. Slava lui Dumnezeu, pe care profeții și împărații doriseră să o vadă, strălucise asupra mulțimilor care se adunau pe urmele Mântuitorului. Totuși oamenii refuzaseră Darul ceresc.
Cu o mască de prudență, rabinii îi avertizaseră pe oameni să nu accepte noile doctrine aduse de acest Învățător, deoarece teoriile și practicile Lui nu se potriveau cu învățăturile din bătrâni. Oamenii au crezut ce au spus preoții și fariseii, în loc să caute să înțeleagă singuri cuvântul lui Dumnezeu. Ei îi onorau pe preoți și pe conducători, în loc să-L onoreze pe Dumnezeu, și respingeau adevărul ca să poată ține propriile tradiții. Mulți fuseseră impresionați și aproape convinși, dar nu și-au urmat aceste convingeri și n-au fost considerați de partea lui Hristos. Satana și-a prezentat ispitele până când lumina a început să pară întuneric. În felul acesta, mulți au respins adevărul care s-ar fi dovedit salvarea sufletului lor.
Martorul credincios zice: „Iată, Eu stau la ușă și bat” (Apocalipsa 3:20). Fiecare avertizare, fiecare mustrare și fiecare îndemn din Cuvântul lui Dumnezeu sau prin trimișii Săi reprezintă o bătaie la ușa inimii. Glasul lui Isus este cel care cere să intre. (...) Dacă sunt disprețuite astăzi, îndemnurile din partea Duhului Sfânt nu vor mai fi așa de puternice mâine. (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 489, 490)
Exodul 34:7 ne aduce aminte că avem un Dumnezeu iertător, dar care nu trece cu vederea păcatul. Cum recuperează El pe cineva a cărui viață a fost marcată de greșeli repetate?
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: Devoțional de dimineață
M-am uitat și iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce stătea pe el avea un arc; i s-a dat o cunună și a pornit biruitor și ca să biruiască.
Apocalipsa 6:2
Venise timpul ca Domnul Hristos să Se înalțe la tronul Tatălui Său. Ca un învingător divin, El era gata să Se întoarcă în curțile cerești cu trofeele biruinței. Înainte de a muri, Îi spusese Tatălui Său: „Am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). După înviere a mai rămas un timp pe pământ, pentru ca ucenicii să se poată obișnui cu El în trupul Său înviat și glorificat. Acum era gata să-Şi ia rămas bun. (...)
Ca loc pentru înălțarea Sa, Isus a ales acel colțișor de atâtea ori sfințit de prezența Sa pe când locuia printre oameni. Nici muntele Sion, locul cetății lui David, nici muntele Moria, locul unde se găsea Templul, nu avea să fie onorat în felul acesta. În locurile acelea, Domnul Hristos fusese batjocorit și respins. Acolo, valurile milei, deși veneau printr-o tot mai puternică revărsare a dragostei, au fost respinse de inimi tari ca stânca. Din locurile acelea, Domnul Hristos, obosit și cu sufletul împovărat, plecase să găsească odihnă pe Muntele Măslinilor. (...) De pe muntele acesta urma să Se înalțe la cer. Şi tot pe vârful acestuia se vor odihni picioarele Sale când va veni a doua oară. El va sta pe Muntele Măslinilor nu ca un om al durerii, ci ca un împărat triumfător și glorios, în timp ce uralele de aleluia ale evreilor se vor contopi cu osanalele neevreilor, iar glasurile celor răscumpărați, întocmai ca o oaste numeroasă, vor face să răsune puternic ovația: „Încoronați-L ca Domn al tuturor!” (...)
Ajungând la Muntele Măslinilor, Isus i-a condus până pe vârf, în apropiere de Betania. Aici S-a oprit, iar ucenicii s-au adunat în jurul Său. Raze de lumină păreau că radiază de pe fața Sa în timp ce privea plin de iubire la ei. Nu i-a certat pentru greșelile și vinovățiile lor; ultimele cuvinte rostite de Domnul lor au fost cuvinte de cea mai dulce duioșie. Cu mâinile întinse pentru binecuvântare, ca și cum i-ar fi asigurat de grija Sa protectoare, El Se înălță încet din mijlocul lor, atras către cer de o putere mai mare decât orice atracție pământeană. (...)
În timp ce ucenicii priveau încă spre cer li s-au adresat niște glasuri plăcute, ca cea mai frumoasă muzică. S-au întors și au văzut doi îngeri sub formă de oameni, care le-au spus: „Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer.” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 829–832)
Mi-a oferit Isus vreodată ocazia de a mă întoarce învingător într-un loc de suferință din trecut?
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: Devoțional de dimineață
Căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.
Ioan 6:38
Cea mai mare nevoie a lumii este aceea de efort consacrat pentru salvarea sufletelor. Hristos dorește ca, prin plinătatea puterii Sale, să-Și întărească poporul și, prin el, întreaga lume să fie înconjurată cu o atmosferă de har. Când poporul Său se va supune cu toată inima lui Dumnezeu, umblând înaintea Lui cu umilință și credință, El Își va împlini planul veșnic prin poporul Său, făcându-l în stare să lucreze în armonie pentru a duce lumii adevărul, așa cum este el în Isus Hristos. El îi va folosi pe toți, bărbați, femei și copii, pentru a face lumina să strălucească înaintea lumii și să formeze un popor care să fie devotat poruncilor Sale.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). Salvarea sufletelor a fost marele obiectiv pentru care Hristos Și-a sacrificat haina și coroana regală, gloria cerului, omagiul îngerilor și, lăsându-Și deoparte divinitatea, a venit pe pământ să lucreze și să sufere în natura Sa umană. Cel care este transformat în asemănare cu Hristos, cel care nutrește spiritul Marelui Misionar, este umplut cu dorința de a duce vestea bună a mântuirii în țările îndepărtate, la cei care nu Îl cunosc pe Mântuitorul. Acela consacră timp, energie, mijloace și influență pentru lucrarea câștigării de suflete. El folosește fiecare fărâmă din capacitățile sale în efortul de a aduce inimi la Hristos. Sacrificiul făcut pe crucea de pe Golgota este ceea ce îl inspiră să depună eforturi neobosite și să dea dovadă de un zel neabătut. Cuvântul său de ordine este: „Nu voi ceda și nu mă voi descuraja.” Prin viața sa consecventă, îi va atrage pe cei din jurul său la Mântuitorul.
Cei care își consacră viața misiunii creștine știu ce înseamnă adevărata fericire. Căutările și rugăciunile lor depășesc cu mult propria persoană. Ei înșiși cresc în timp ce încearcă să ajungă la cei din jurul lor. Se familiarizează cu planuri mai cuprinzătoare, cu acțiuni mai provocatoare și cum ar putea altfel decât să crească în timp ce se așază sub torentul de lumină și binecuvântare? Se identifică din ce în ce mai mult cu Hristos în toate planurile Lui. Nu găsesc nicio ocazie de stagnare spirituală. Ambiția egoistă și căutarea interesului personal sunt descurajate de contactul continuu cu interesele copleșitoare care caracterizează aspirațiile înalte și sfinte. (Review and Herald, 21 noiembrie 1907)
Cum îmi voi folosi darurile pentru a contribui la salvarea altora?