Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor. Îi va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor.
Apocalipsa 7:17
În sine, lacrima nu este ceva rău, dimpotrivă, ea spală ochiul în mod foarte ingenios, protejându-l și vindecându-l. Dacă cineva are deficit de lacrimi trebuie să adauge lacrimi artificiale pentru a asigura confortul necesar unui ochi sănătos. Fără îndoială că, în veșnicie, mântuiții vor avea ochii umectați în mod corespunzător deoarece orice disconfort va dispărea.
Lacrimile au devenit un simbol al durerii și al suferinței. Folosirea pluralului indică faptul că motivele plânsului sunt multe. Nu ne permite spațiul decât să enumerăm câteva: pierderea cuiva drag, compasiunea față de cineva drag,pierderi de natură materială, durerea fizică etc., dar cea mai mare durere este neputința de a face ce este bine, de a fi curat, durerea păcătoșeniei personale.
Dacă Mântuitorul va șterge orice lacrimă,înseamnă că El va îndepărta motivele care provoacă lăcrimarea. Nu vor mai fi pierderi dintre cei dragi și nici dintre ceilalți. Nu vor mai fi dureri ale celor dragi care să ne înduioșeze până la lacrimi, nu va mai fi nicio pierdere de niciun fel. Dar mai ales nu va mai fi neputința de a face ce este bine și drept. Un cer nou și un pământ nou va însemna toate lucrurile noi.
La izvoarele apelor vieții este o metaforă de o profunzime și bogăție inepuizabile de sensuri. Locul de obârșie al râului vieții este în Templu, în locul de domnie și conducere al lui Dumnezeu. Apele vieții și pomul vieții formează un mănunchi de factori care promovează viața veacului ce va să vină. Mai sunt câteva locuri disponibile pentru cine vrea să ia apa vieții fără bani și fără plată!
Doamne, vreau să ajut și eu la ștergerea lacrimilorcelor îndurerați și doresc să fac acest lucru la fel ca Tine și alături de Tine. Amin!
Ferice de cei care își spală hainele ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate!
Apocalipsa 22:14
Folosim destul de des cuvântul „imaculat”, dar pe antonimul lui, „maculat”, îl utilizăm cu zgârcenie, cu mare zgârcenie, ca și când nu ar exista;poate tocmai pentru că ne temem de semnificația lui care ne este mult mai specifică decât starea imaculată la care aspirăm cu toții.
Ne naștem cu pete mai ceva ca un dalmațian, la care pete moștenite mai adăugăm altele dobândite de noi în atingere cu mizeria morală care ne înconjoară din toate părțile. Probabil că dalmațianul este mândru de designul său alb-negru, dar inima noastră știe că pentru noi aparența tărcată nu este de laudă. Avem un fior de neliniște când ne știm sau ne simțim căniți pe față sau chiar și numai la gândul că am putea fi pătați și nu ne vedem. Cât despre semnificația morală a pătării avem o poveste importantă de spus și de ascultat. Am face orice să avem „dosarul” curat. Problema este că nu orice detergent este eficient pentru înălbirea hainelor. Pentru hainele făcute de mâna omenească s-au născocit produse bune, de firmă, dar pentru hainele sufletului, industria detergenților ridică neputincioasă din umeri. Pentru spălarea hainelor sufletului solventul este unul singur care dizolvă păcatul, nelegiuirea și neascultarea,și anume sângele ispășitor al Mielului care ridică păcatul lumii.
Câtdespre ținuta obligatorie la curțile cerești, fiecare trebuie să se preocupe personal. Nimeni nu poate apela la procură pentru a-și aranja ținuta de gală a sărbătorii începutului de veșnicie. Ferice de cei care merg personal la râul Golgotei, se apleacă în smerenie și insistă pe maculele dobândite și moștenite până când totul este perfect, după standardele cerului, și atunci se pot uni cu ceilalți acceptați cântând Aleluia, a Lui este puterea, Împărăția și slava în vecii vecilor. Amin!
Doamne, mai am încă pete serioase pe care trebuie să le îndepărtez și am nevoie de mijlocirea Ta pentru acest lucru. Îți mulțumesc pentru bunăvoința de a mă ajuta. Amin!
Filistenii, când au văzut că uriașul lor a murit, au luat-o la fugă.
1 Samuel 17:51
Goliat din Gat era o namilă de om de peste trei metri înălțime. La arătarea acestuia între cele două formații de luptă, evreii fugeau care încotro speriați de moarte. Și nu o dată sau de două ori s-a întâmplat acest spectacol jenant, ci de două ori pe zi, timp de patruzeci de zile. Sincer vorbind, evreii aveau toate condițiile să facă o psihoză colectivă care îi paraliza ori de câte ori apărea namila netăiată împrejur.
Fără îndoială că înfățișarea lui Goliat era copleșitoare, dar imaginația lui Israel îl făcea mult mai mare decât era în realitate. Cu un metru și ceva mai înalt decât Saul, cel mai răsărit dintre evrei, Goliat se părea că nu are cu cine să se măsoare dintre combatanții de cealaltă parte a frontului.
Există însă un detaliu suficient de important care putea stabili o ecuație corectă între cele două forțe beligerante: credința. Prin exercițiu aproape involuntar, Israel își pierduse orice speranță pe care le-ar fi putut-o aduce credința. Omenește nu era nicio soluție la această provocare militară foarte serioasă. De patruzeci de zile se ducea un război psihologic de uzură, care ajunsese aproape la paroxism. Este foarte curios că nici filistenii nu stăteau mai bine la capitolul sănătății emoționale, altfel ar fi folosit avantajul psihologic să câștige războiul, dar ei se simțeau apărați numai în spatele lui Goliat. Când namila nu mai se afla în picioare, prăvălindu-se sub atacul banal al unui ciobănaș evreu, a fost rândul filistenilor să o rupă la fugă.
Povestea aceasta are o morală deosebit de utilă pentru noi. Geniul răului este de o mărime și o forță impresionante la care se adaugă propria noastră imaginație. Biblic vorbind, el este un adversar înfrânt. El nu lasă să se vadă această realitate. Asemenea unei fiare rănite, este capabil să facă ravagii printre rămășița seminței femeii. În sângele Mielului, namila din imaginația noastră poate fi doborâtă la pământ, dar noi vom fi în siguranță numai continuând să credem și să umblăm în Hristos, Neprihănirea noastră.
Doamne, eu nu mă pot lupta singur cu uriașul cel rău. Numai Tu poți să-mi dai credința prin care să-i pot sta împotrivă. Îți mulțumesc pentru protecție și ajutor. Amin!
Știu faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot!
Apocalipsa 3:15
Martorul credincios și adevărat are o obiecție față de pretenția laodiceeanului de a fi suficient prin sine însuși. Când Nero a trimis un ajutor financiar substanțial din trezoreria Romei, pentru refacerea Laodiceei după un cutremur devastator, răspunsul Consiliului de conducere al cetății a fost asemănător cuvintelor din Apocalipsa 3:17: „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic.”
Trebuie să recunoaștem că există o diferență între condiția laodiceeană primară și situația fecioarelor neînțelepte sau chiar și a caprelor din parabola despre judecată. Chiar și situația celui fără haină de nuntă este mult mai disperată, din moment ce acesta nu mai are posibilitatea să-și procure o haină corespunzătoare, așa cum este oferta pentru creștinul din Laodiceea.
Obiecția majoră a Martorului credincios este în legătură cu faptele sau, mai precis, cu calitatea acestora. Laodiceenii erau obișnuiți cu temperatura apei lor reci trimisă din Colose, care se încălzea pe drum, și cu starea încropită a apei lor calde, care venea de la Hierapolis și se răcea pe traseu. O asemenea apă nu este nici caldă și nici rece, iar efectul ei asupra celui care vrea să bea este cel mult vomitiv. Imaginea este cât se poate de clară cu privire la hidoșenia faptelor lipsite de o motivație.
Martorul credincios are o obiecție întemeiată, dar are și o soluție funcțională: renunțarea la îndreptățirea de sine și adoptarea neprihănirii lui Hristos. Teoria este simplă, practica ridică o serie de dificultăți legate de omul vechi și tabieturile sale dragi. Dar eforturile de a învinge inerția și indolența vor fi răsplătite în mod sublim. Nu mai vrem să auzim obiecția divină, ne-ar plăcea aprecierea: „Bine, rob bun și credincios!”
Doamne, știu că ai obiecții serioase cu privire la calitatea vieții mele de credință. Vreau să iau în serios cuvintele Tale. Dă-mi curajul de a redresa lucrurile. Amin!
Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu!
Matei 5:9
„Pacifism, pacific” vin de la „pace”, iar împăciuitorii sunt cei pașnici, liniștiți, care caută împăcarea mai mult decât dreptatea sau răzbunarea. Fericirea celor aducători de pace este o pace îndoită. Ea are mai întâi o funcție reflexă și apoi una activă. Pacea vine mai întâi în inima împăciuitorului și apoi se revarsă asupra celor din jur. Prin această funcție,împăciuitorul se apropie de idealul lui Dumnezeu pentru lumea pe care El vrea să o împace cu Sine. Apostolul Pavel este conștient de misiunea împăcării pe care Evanghelia o are și slujitorii lui Dumnezeu o aduc la îndeplinire.
Personalitatea împăciuitoare nu trebuie să fie neapărat pusă în legătură doar cu profilul de personalitate tipic flegmatică prin care cineva este setat de la naștere pentru a căuta minima rezistență și cele mai bune rezultate cu cel mai mic consum de resurse și energie. Acest specific îl face pe împăciuitor foarte bun negociator și mediator. Împăciuitorul neînzestrat cu harul pacifismului se poate renaște din propria cenușă. Puterea Duhului poate face chiar mai mult decât pot să facă legile eredității. În ochii lui Dumnezeu este mult mai prețios un împăciuitor renăscut decât unul înnăscut. Puterea harului se vede mult mai bine în viața celui transformat prin har.
Minunea se poate produce în viața oricui alege acest lucru. Când Îi predăm lui Dumnezeu viața noastră așa cum este, Îi oferim ocazia să facă din ea o reflectare a caracterului Său în care Se va oglindi cu multă plăcere. Noi putem face să strălucească lumina slavei Lui pe fața lui Isus. El Însuși ne-a promis, la plecare, că ne lasă pacea Sa în felul Său specific, diferit de al lumii. Este nevoie să o cultivăm spre binele nostru, spre slava Sa și spre binecuvântarea celor din jur.
Doamne, pacea pe care o pronunț adesea ca salut este de cele mai multe ori fără acoperire adevărată. Numai de la Tine pot obține adevărata pace cu care să îi pot saluta și pe ceilalți în mod autentic. Amin!