- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
Sunt paragrafe lungi, însă în mod intenționat construite astfel, pentru a sublinia, prin tehnica satirică a repetiției, automatismul unei astfel de închinări. Rolul jucat de muzică în acest context este unul semnificativ, iar naratorul menționează numeroase instrumente de „tot felul”, punând în oglindă trei instrumente de suflat cu trei instrumente cu coarde și încadrând astfel ceremonia cu simbolul întreit al perfecțiunii. Totul este măsurat. Fiecare lucru este la locul lui. Chiar dacă evenimentului îi lipsește fondul, profunzimea, măcar forma este păstrată. Cel mai adesea, preocuparea pentru organizarea exterioară caută să compenseze sterilitatea interioară. Administratorii sunt preocupați de structuri și politici, sugerând parcă dispariția reflecției și a credinței. Formalismul religiei Babelului triumfă asupra adevărului spiritual. Rolul primar al muzicii într-un astfel de context este acela de a produce iluzia unui sentiment religios.
Cei din vechime știau cum să exploateze muzica pentru a da naștere unei experiențe mistice. Și, într-adevăr, muzica a fost mult timp asociată cu folosirea drogurilor sau cu practica mutilării pentru a induce o stare de extaz, numită unio mystica*. Totul rămâne la nivelul emoțiilor și al sistemului nervos. Chiar și în zilele noastre, grație mass-mediei, putem observa efectul pe care îl are muzica asupra maselor. Interpreții și muzicienii au o putere uimitoare asupra mulțimilor sau a fanilor extaziați. Nu mai e nevoie de versuri sau de un mesaj coerent pentru a-i convinge pe oameni. Iar fenomenul a invadat chiar și comunitățile religioase. Ca reacție la răceala și cerebralitatea cu care se desfășoară slujbele religioase tradiționale, anumite confesiuni au căzut în extrema opusă. Prin rularea continuă a unei muzici de fundal, mesajul se diluează și se simplifică. Credincioșii, purtați de atmosferă, strigă și țipă într-un entuziasm delirant. Într-o astfel de abordare, meditarea este considerată inutilă și învechită, iar judecățile absolute sunt primite cu zâmbete în colțul gurii.
Episodul de față din cartea lui Daniel trage un semnal de alarmă cu privire la o religie strict emoțională. Emoţia își are rostul în experiența religioasă numai atunci când este unită cu reflecţia, cu meditaţia. Adorarea trebuie să implice întreaga ființă, iar neglijarea unui singur aspect ar putea duce la închinare înaintea unui idol. În mod asemănător, în câmpia Dura, predicatorii Babelului nu mai pierd vremea cu demonstrații sau argumentări aride. Muzica este suficientă pentru a declanșa adorarea, iar închinătorii trăiesc strict clipa prezentă. De câteva ori, pasajul subliniază explicit dimensiunea prezentului.
„În clipa când veți auzi sunetul (…), să vă aruncați cu fața la pământ și să vă închinați” (vers. 5). Cuprins de emoția indusă de muzică și influențat de mulțime, fiecare om cade în genunchi fără să se mai gândească la ziua de mâine. Este aproape un automatism. Cuptorul aprins este alături, ca o amenințare iminentă – obicei, de altfel, des întâlnit în Orientul Mijlociu, pe vremea aceea. A fost atestat în Larsa, la sud de Babilon, încă din secolul al VII-lea î.Hr., fiind o pedeapsă instituită de Codul lui Hammurabi (nr. 25 și 110). Conform tradiției iudaice, Avraam ar fi suferit o astfel de pedeapsă cu moartea atunci când a refuzat să se închine înaintea idolilor lui Nimrod8. Cu câțiva ani înainte de Daniel, Nebucadnețar arsese doi profeți mincinoși, pe Zedechia și pe Ahab. Ieremia a caracterizat moartea prin ardere ca un blestem (Ieremia 29:21,22). De fapt, astfel de cuptoare făceau parte din peisajul obișnuit al regiunii respective, fiind folosite pentru arderea cărămizilor. Săpăturile arheologice au scos la iveală astfel de cuptoare în regiunea din jurul Babilonului. Scriptura, de asemenea, asociază cuptorul de foc cu procesul de construcție a Turnului Babel (Geneza 11:3).
Este foarte probabil ca acest cuptor să fi fost amplasat chiar la picioarele statuii. Conform lui Diodoros Sikeliotes, cartaginezii ridicaseră o statuie de bronz a zeului lor direct deasupra unui cuptor săpat în pământ. În acest cuptor, conform obiceiului, erau aruncați copiii mici ca jertfe aduse zeului. Evident, ideea de cuptor nu era o abstracție vagă în mintea unui locuitor din Orientul Mijlociu antic. Incendiile devastau cu furie aceste regiuni uscate. Prin urmare, cuptorul le sugera instantaneu oamenilor un pericol imediat. Aici, din nou, se face referire la dimensiunea prezentă: „Oricine nu se va arunca cu fața la pământ și nu se va închina va fi aruncat chiar în clipa aceea în mijlocul unui cuptor aprins” (Daniel 3:6). Terifiați de vecinătatea amenințării, gândurile oamenilor devin ancorate în prezent, iar ascultarea lor izvorăște numai din instinctul autoconservării.
Violentă și intolerantă, totalitară și mecanică, religia Babelului este una care se axează pe prezent. Oricum ar fi, dă rezultate: toată lumea se închină. Chiar toată lumea?
NOTE
8. Talmudul babilonian, Pesaḥim 118a; vezi și comentariul lui Moses Alshekh la cartea Daniel (Ḥavațelet ha-Șaron: peruș sefer Dani’el, Veneția, Nidpas ’a.y. Zu’an Digarah, 1592).
* Unirea omului cu dumnezeirea. (n.tr.)
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
II. ACUZAȚIILE FALSE ALE HALDEILOR
Încă o dată, ca și în capitolul 1, evreii ies în evidență prin comportamentul lor surprinzător. Textul nu intră în detalii cu privire la locul în care se află sau la mijloacele prin care își arată rezistența. Dacă au rămas acasă sau dacă au fost singurii rămași în picioare acolo, în câmpie, nu știm. În orice caz, atitudinea lor nu trece neobservată. Capitolul de faţă se referă numai la trei evrei, deși este foarte probabil să fi fost implicați mai mulți în mișcarea aceasta de rezistență, întrucât textul spune „iudei”. Dacă haldeii îi au în vizor pe acești trei iudei, aceasta se datorează, probabil, faptului că deţineau poziții înalte în ierarhia politică a Babilonului. Având în spate o lungă tradiție de conducători, haldeii vedeau o amenințare în recenta promovare a evreilor. În spatele zelului lor religios și administrativ zace, de fapt, o invidie morbidă. Cunoscuta fantomă a antiiudaismului se conturează deja la orizont, cu uciderile în masă caracteristice. Căci antisemiții nu sunt invidioși doar pe evreii individuali, văzuți ca o amenințare deoarece ocupă pozițiile râvnite de ei, ci emit ipoteze și cu privire la pericolul național pe care îl reprezintă aceștia. O astfel de evlavie pseudoreligioasă nu izvorăște dintr-un sentiment al închinării, ci dintr-o ambiție personală și din sentimente naționaliste. Putem detecta acest lucru în argumentația lor, care se construiește în jurul regelui, nu în jurul zeului: „Sunt niște iudei (…) care nu țin seama deloc de tine, împărate. Ei nu slujesc dumnezeilor tăi și nu se închină chipului de aur pe care l-ai înălțat tu!” (vers. 12). Acuzatorii sunt mai interesați de distrugerea evreilor decât de adorarea statuii.
Expresia aramaică folosită pentru a descrie acuzația lor („s-au apropiat și au pârât pe iudei”) este foarte sugestivă. Literal, ea ar putea fi tradusă astfel: „S-au apropiat pentru a-i mânca pe evrei până la ultima bucățică” (vers. 8). Acuzațiile false sunt un fel de canibalism. Calomnierea colegilor nu este nimic altceva decât amenințarea slujbei prin care se întrețin. Este un act de devorare. Psihologia turnătorului ascunde dorința latentă de a-și vedea rivalul mort.
În ce-l privește pe Daniel, funcția sa de guvernator, sau de „satrap”, îl plasează deasupra haldeilor și, în același timp, în afara sferei lor de acțiune. Înalta sa poziție îl scutește de necesitatea depunerii jurământului de loialitate. În același timp, nu putem exclude posibilitatea ca el să fi fost plecat în imperiu, în virtutea îndatoririlor pe care le avea. Ultimele cuvinte din capitolul 2 ni-l prezintă pe Daniel „rămas la curtea împăratului” (vers. 49). Dincolo de aluzia la înalta poziție ocupată de Daniel (pentru sintagma „la poartă”, traducerea literală a expresiei „la curte”, vezi Rut 4:1-12; Estera 3:2), tradiția evreiască a conservat și interpretarea conform căreia Daniel era plecat în momentul dedicării statuii. Astfel, Talmudul folosește expresia respectivă cu referire la situația când un sclav este foarte departe de stăpânul lui (Erubin 72a). În orice caz, fie din punct de vedere geografic, fie din punctul de vedere al poziției ierarhice, Daniel este, cel puțin pentru moment, în afara razei de acțiune a haldeilor. Mai mult, haldeii au preferat să-i ignore pe ceilalți iudei care nu s-au închinat în faţa statuii pentru ca împăratul să nu aibă reţineri în faţa unui număr mai mare de persoane care ar fi trebuit pedepsite. Cea mai înţeleaptă tactică era aceea de a prezenta o plângere rezonabilă, limitând astfel numărul victimelor la cei trei evrei în cauză. În plus, aceștia erau o amenințare directă pentru pozițiile lor și, în consecință, ei au fost ţinta stratagemelor lor.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
III. ÎN MIJLOCUL FLĂCĂRILOR
Împăratul are însă un moment de ezitare și nu ordonă execuția imediată. Îi cunoaște foarte bine pe acești oameni. Sunt câțiva ani de când îl slujesc. Așa că alege să le dea ocazia unei explicații și îi întreabă dacă au ignorat cu bună știință porunca împărătească (Daniel 3:14). Poate că ordinul fusese distorsionat undeva pe traseu. Poate că nu-și dăduseră seama de gravitatea situației. Ca atare, împăratul repetă cuvânt cu cuvânt porunca de care trebuiau să asculte (vers. 15). Confruntarea care urmează pune faţă în faţă două mentalități religioase ireconciliabile.
Religia lui Nebucadnețar, ca și aceea a haldeilor, este una a clipei prezente: „Acum fiți gata și, în clipa când veți auzi (…), să vă aruncați cu fața la pământ și să vă închinați (…); dacă nu vă veți închina lui, veți fi aruncați pe dată în mijlocul unui cuptor aprins” (vers. 15). Pentru el, nu contează decât prezentul; nici măcar nu ia în calcul viitorul. „Care este dumnezeul acela care vă va scoate din mâna mea?” (vers. 15). Pe de altă parte, religia iudeilor se centrează, în esență, pe viitor. „Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins și ne va scoate din mâna ta, împărate” (vers. 17). Evreii merg și mai departe. Acelui „dacă” rostit de împărat (vers. 15), care introduce amenințarea iminentă, evreii îi răspund cu un alt „dacă” („chiar de nu…”, vers. 18), care introduce riscul credinței și merge și mai departe, dincolo de limitele viitorului apropiat. În ambele contexte, este folosită aceeași expresie aramaică, hen la „dacă nu…, atunci”. Contrastul dintre aceste două concepții religioase este izbitor. Acel „dacă” al împăratului arată spre o religie mecanică, a cauzalității: „Dacă nu vă veți închina lui, veți fi aruncați” (vers. 15), în timp ce acel „dacă” al evreilor dă mărturie despre harul și libertatea promovate de religia lor: „Chiar de nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi” (vers. 18). Un astfel de comportament depășește capacitatea de înțelegere a împăratului. Acum îi devine clar că acești evrei nu pot și nu se vor supune voinței sale. Privind dincolo de prezent, ei au o speranță în viitor. În fața distrugerii, ei răspund printr-o slujire necondiționată.
În asta constă diferența dintre idolatrie și religia Israelului. Idolatria este o religie modelată după chipul omului. Închinătorul manipulează obiectul-idol pentru a binecuvânta sau a blestema în mod automat. Religia Israelului este, în schimb, o revelaţie de sus, a unui Dumnezeu cu care putem stabili o relație personală ce implică nu doar un schimb de iubire, ci și de întrebări. Iată de ce, chiar și dacă acest Dumnezeu nu i-ar salva și nu i-ar binecuvânta, evreii pot rămâne credincioși, indiferent ce s-ar întâmpla.
Printre argumente și amenințări, Nebucadnețar le oferă ocazia să se apere, dar fără niciun rezultat. Evreii, ne spune textul, refuză să răspundă (vers. 16). Termenul aramaic tradus prin „a răspunde” înseamnă și „a se apăra”. Evreii se opun împăratului într-o manieră lipsită de violență, care-l lasă într-o stare de confuzie și neajutorare. Unei religii a Babelului centrate pe prezent și, în consecință, legaliste, formale și violente, evreii îi opun o religie centrată pe viitor și, în consecință, liberă, necondiționată și nonviolentă.
Ajuns la capătul răbdării și al capacităţii sale de înţelegere, împăratul își pierde cumpătul. Textul ne spune că „și-a schimbat fața” (vers. 19). Împăratul reacționează cu mâine și violență ca răspuns la siguranţa calmă a evreilor. Le poruncește slujitorilor să încălzească cuptorul „de șapte ori mai mult” (vers. 19), adică la maximum (vezi Proverbele 24:16; 26:16), ca și cum temperatura de până atunci nu ar fi fost suficientă. Gărzile îi aruncă pe evrei în cuptor cu tot cu hainele de pe ei. Practic, victimele nu au timp să se pregătească psihologic pentru ceea ce le așteaptă.
Dat fiind că porunca pe care a dat-o l-a costat viața soldaților care au executat-o, înțelegem cât de tulburat și de nervos era Nebucadnețar. Parcă ar anticipa miracolul ce urmează să se producă. El este, de fapt, chiar primul care observă inimaginabilul și care reacționează. Abia apucă textul să menționeze că evreii au fost „legați” și „aruncați” în cuptor (Daniel 3:21), că împăratul vede „patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului și nevătămați” (vers. 25). Nu numai că cei trei evrei sunt neatinși de flăcări și liberi, dar – după cum cu umor este descris în text – mai și „umblă slobozi” (vers. 25), dând mărturie despre un Dumnezeu care își bate joc de puterea omenească.
Dar cine este misteriosul personaj, cel de-al patrulea? Nebucadnețar este conștient, într-o oarecare măsură, de legătura dintre a patra persoană și miracolul în sine. Intrigat, el se uită ţintă la acea ființă care seamănă cu un „fiu de dumnezei” (vers. 25). În limbile semitice, sintagma „fiu al/de” exprimă natura fiinţei la care face referire. Astfel, fiu de douăzeci de ani înseamnă „în vârstă de 20 de ani” (Exodul 30:14), fiul omului înseamnă „care este de natură umană” (Ieremia 49:18*), fiul vitei înseamnă „de natură bovină” (Numeri 15:8), fiul morții înseamnă „de natură muritoare” (1 Samuel 20:31**) etc. Împăratul trage concluzia că cea de-a patra ființă este de natură divină. Este interesant că Septuaginta alege traducerea „înger al lui Dumnezeu”, folosită ulterior în versetul 28. În Biblia ebraică, „îngerul lui Dumnezeu” este un reprezentant al lui Dumnezeu, fiind identificat uneori cu Dumnezeu Însuși (vezi Geneza 16:10-13; 21:17; 22:15,16; Osea 12:4 comparat cu Geneza 32:28 etc.). Conform comentariului Metzudos, Scriptura conferă acest titlu unor astfel de ființe „pentru că le considerăm ca și cum ar fi parte a familiei divine”9. Atunci când zărește cea de-a patra ființă în mijlocul flăcărilor, Nebucadnețar nu mai are nicio îndoială cu privire la originea miracolului. El îi strigă pe cei trei evrei și îi cheamă să iasă din cuptor, acceptându-și, prin acest gest, înfrângerea. Umilit, înțelege acum că are de-a face cu un Dumnezeu neobișnuit. Nu are cum să nu-și amintească de visul pe care-l avusese și recunoaște că este vorba de același Dumnezeu. Expresia cu care se referă la El – „Cel Preaînalt” (Daniel 3:26) – trimite la confesiunea lui din capitolul 2, în care Îl numea „Dumnezeul dumnezeilor” (Daniel 2:47).
NOTE
9. Scherman și Zlotowitz, p. 128.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
Aici, din nou, miracolul nu este rezultatul puterii și tehnologiei omenești, ci este doar lucrarea lui Dumnezeu. Suntem în afara sferei de acțiune a magicienilor. Pentru ca miracolul să aibă loc, a fost nevoie de apariția unei a patra persoane. Salvarea vine din afară, nu dinăuntru – iată prima lecție pe care o putem extrage din manifestarea prezenței divine în cea de-a patra persoană. Oricât de neprihănit și de drept ar fi cineva, mântuirea rămâne în sarcina lui Dumnezeu, un Dumnezeu care nu Se zăvorăște în ceruri sau într-o atitudine de indiferență. Pentru că Dumnezeu iubește, El alege să Se coboare la nivelul omului. Pentru a-i salva pe alții din foc, Dumnezeul iubirii trebuie să treacă El Însuși prin foc. Deoarece dorește să ne fie tovarăș, El merge alături de noi (Daniel 3:25). Dar acțiunea Sa nu se limitează doar la actul de a ne ţine companie. Dumnezeu nu doar merge alături de noi, ci ne și salvează. Cei trei evrei pășesc afară din cuptorul aprins (vers. 26).
Imediat, mulțimea se adună în jurul lor, dorind să îi atingă, să se asigure că sunt în regulă. „Au văzut că focul n-avusese nicio putere asupra trupului acestor oameni, că nici perii capului lor nu se pârliseră, hainele le rămăseseră neschimbate și nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei” (vers. 27). Din creștet până în tălpi, rămăseseră neatinși de foc. Dumnezeul evreilor nu doar S-a oprit pentru a-i mângâia în clipa torturii sau pentru a-i asigura de compasiunea Sa, ci i-a salvat efectiv din flăcări.
Dumnezeul Bibliei este în primul rând Dumnezeul care salvează. El nu este doar acel Dumnezeu specific experiențelor mistice, sentimentale și chiar intelectuale. Religia este mai mult decât o impresie – ea se situează deasupra opiniilor. Satrapii și toți oficialii împăratului înțeleg acum că Dumnezeul evreilor nu este doar Dumnezeul care coboară pe pământ, ci și Dumnezeul care are putere asupra morții. Babilonienii îi consideră pe cei trei evrei înviați din morți. La urma urmei, ei chiar au supraviețuit morții. Prin acest miracol, Dumnezeu Se definește drept Creator: „Acum, așa vorbește Domnul, care te-a făcut, Iacove, și Cel ce te-a întocmit, Israele: (…) dacă vei merge prin foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde” (Isaia 43:1,2).
Numai Creatorul poate salva din foc; numai El poate schimba moartea în viață. Chiar și cei trei evrei sunt înlemniți, incapabili să rostească vreun cuvânt. Însă tăcerea lor trimite și la ultimele cuvinte pe care i le-au spus împăratului: „Noi n-avem nevoie să-ți răspundem la cele de mai sus” (vers. 16). Răspunsul stă în evenimentul în sine. Cuvintele sunt de prisos în fața dovezilor palpabile. Simplul fapt că ei sunt teferi și nevătămați este o mărturie în favoarea credinței lor în Dumnezeu. Ne-am fi așteptat, poate, de la cei trei evrei la un discurs lung, în care să comenteze și să dezvolte pe marginea subiectului, însă ei rămân tăcuți.
Avem aici o lecție puternică pentru toți aceia care ard de nerăbdare să dea mărturie, să predice, să se laude cu ce a făcut Dumnezeu în viața lor! Comportamentul evreilor ne reamintește că un martor tăcut vorbește adesea mai tare decât cele mai mișcătoare mărturii. Experiența autentică nu are nevoie de cuvinte. Atunci când la mijloc sunt mântuirea și adevărul, când avem de-a face cu esențialul, prea multe cuvinte sunt suspecte. Zgomotul și mulțimea vorbelor adeseori nu fac altceva decât să ne camufleze goliciunea și nesiguranța, ca și cum am încerca să ne convingem singuri de un adevăr pe care nu l-am înțeles încă pe deplin. Absența profunzimii este factorul care generează vorbăria. Ne pregătim fraze bine ticluite, pe care le lăsăm apoi să ne zboare de pe buze cu prima ocazie, dar, în esență, nu avem nimic de spus.
IV. REVANȘA
Evreii nu scot o vorbă, lăsându-i pe ceilalți să vorbească în locul lor. Iar acest lucru face ca mărturia lor să fie și mai convingătoare.
Împăratul atacă acum frontal acuzațiile false ale haldeilor la adresa evreilor. Porunca (teem) împăratului ca oamenii să se închine înaintea chipului de aur (vers. 10) devine acum o poruncă (teem) prin care se interzice orice reprezentare distorsionată a Dumnezeului evreilor (vers. 29).
Din nou, împăratul preferă să evite contactul direct cu Dumnezeul evreilor. Deși a ajuns față în față cu El, Nebucadnețar acționează și vorbește de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. A văzut patru oameni, iar atenția lui s-a concentrat asupra celui de-al patrulea (vers. 25), și totuși îi cheamă alături de el numai pe cei trei, ignorându-L pe celălalt. Ba chiar își începe discursul cu tradiționalul „binecuvântat să fie Dumnezeu” (vers. 28)10, dar rămâne, în esență, detașat de Dumnezeul cerurilor – declaraţia pe care o face este o pură observație obiectivă.
NOTE
10. Cf. Geneza 14:20; 1 Împărați 1:48; 1 Cronici 16:36; Ezra 7:27; Psalmii 18:46; 28:6; 31:21; 66:20 etc.
- Detalii
- Scris de: Jacques B. Doukhan
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
Teologia lui Nebucadneţar este corectă. Îl definește pe acest Dumnezeu ca o ființă care salvează, o zeitate unică, dar, din punctul lui de vedere, El există și acționează numai în raport cu evreii. Nu este și dumnezeul lui. Și nici Dumnezeul absolut. Putem distinge această ambiguitate și distanță în cuvintele pe care le rostește: „Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego”, care „a izbăvit pe slujitorii Săi” pentru că „s-au încrezut în El (…) și și-au dat mai degrabă trupurile lor decât să slujească și să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor” (vers. 28). Pentru el, religia evreilor rămâne o chestiune proprie acelui popor și interpretează atitudinea celor trei ca un răspuns curajos și eroic dat de un popor ce ține la codul său etic. Nu-l consideră un act de credință în Dumnezeul universal, singurul Dumnezeu adevărat, ci admite numai că puterea Dumnezeului evreilor o întrece în mod evident pe aceea a oricărei alte divinități: „Nu este niciun alt dumnezeu care să poată izbăvi ca El” (vers. 29). Însă aceasta nu implică sub nicio formă o relație personală cu acel Dumnezeu. Nici nu se pune problema să se convertească la o altă religie. Iată cum cineva poate fi, la un moment dat, uimit, chiar tulburat, de forța unui argument sau poate să recunoască unicitatea și superioritatea unui adevăr, și totuși să adopte poziția, mult mai comodă, „fiecare cu religia lui”. Pare mai înțelept ca omul să stea în banca lui și să evite confruntările nenecesare, dezrădăcinarea sau incertitudinile explorării și ale dezvoltării pe plan religios. La urma urmei, e nevoie de mult curaj ca să aplici lecțiile adevărului la existența concretă. Știm cu toții cât de mult rău ne fac micile obiceiuri de gândire sau de acțiune, de mâncare sau de băutură, dar acest lucru nu înseamnă neapărat că suntem și gata să le schimbăm. Așa este natura umană. Este mai ușor să continuăm să greșim, chiar dacă suntem conștienți de asta, decât să ne rupem de cercul vicios și să mergem pe calea adevărului. Cu cât suntem mai adânc integrați în societate, cu atât ne va fi mai greu să o facem. Pentru împărați, preoți, persoane cu putere politică, bogați, oameni de succes – pentru toți cei care se simt confortabil în cadrul unui sistem și au parte de respect – o astfel de schimbare este aproape de neconceput.
Totuși măcar împăratul dă un decret prin care legalizează religia evreilor. De acum înainte, sub pedeapsa morții, nimeni nu Îl mai poate calomnia sau denatura pe Dumnezeul evreilor. Situația s-a schimbat total. Aceeași mulțime convocată pentru a se închina statuii – „orice om din orice popor, neam sau limbă” (vers. 29) – trebuie de acum să respecte religia celorlalți.
Un astfel de decret are însă prea puțin de-a face cu toleranța sau cu respectarea altor religii. De fapt, singura religie menționată este religia evreilor. Cum rămâne cu celelalte? Date fiind toate cuceririle armatei babiloniene, știm că, sub stăpânirea Babilonului, coabitau cele mai diverse religii. Mulțimea reprezintă „orice popor”. Și totuși, în lumina evenimentelor recente, religia evreilor este singura demnă de recunoaștere. În mintea împăratului, religia aceasta este superioară oricărei alteia și, de aceea, este singura care merită să fie menționată. Decretul nu dovedește toleranța împăratului față de celelalte religii, ci doar dă mărturie de descoperirea unui adevăr care-l tulbură – și îl tulbură până într-atât, încât se simte obligat să vină în sprijinul decretului cu o nouă amenințare. De fapt, orice zel „misionar” care arată cu degetul și face apel la „mânia lui Dumnezeu” caută doar să distragă atenția de la adevărata responsabilitate. Este greșit să consideri violența cauzată de religie ca o expresie a unor convingeri profunde. Crima și războiul, torturile Inchiziției și toate măsurile represive luate în numele religiei nu sunt decât simptomele lașității și ale chinului spiritual. Pentru a compensa eșecul propriei religii, fanaticii devin ei înșiși dumnezei și își arogă dreptul de a ucide. Crima lui Cain, prima manifestare de intoleranță religioasă, este cea care a dezlănțuit această brutalitate fără sfârșit în istoria omenească. Cain l-a ucis pe Abel nu fiindcă era convins de adevărul său și nici fiindcă Abel ar fi greșit, ci din pricina eșecului său pe plan religios, el nefiind în stare să Îi răspundă lui Dumnezeu11.
V. SUCCESUL EVREILOR
Nebucadnețar nu se convertește la religia celor trei evrei. În schimb, o legalizează și se ocupă personal de promovarea celor trei reprezentanți ai ei. De fapt, acțiunile sale nu reușesc că mascheze caracterul ciudat al situației de față, ba chiar trădează altceva (vezi capitolul 2). Asigurându-le celor trei evrei succesul, Nebucadnețar caută să-și păstreze conștiința curată înaintea unui Dumnezeu pe care vrea cu tot dinadinsul să Îl evite.
Pentru haldei și pentru evrei, concluzia aceasta conține o altă lecție. Mai întâi, folosirea în versetul final al capitolului, ca și în versetul de debut, a aceleiași expresii („în ținutul Babilonului”) sugerează o revenire la starea de lucruri inițială. Complotul haldeilor nu a avut rezultatele scontate. Cei trei evrei sunt din nou în mijlocul lor [al haldeilor – n.r.], nefiind nici măcar mutați în altă parte. Își savurează succesul „în fața potrivnicilor” (Psalmii 23:5). La sfârșitul chinului prin care au trecut, situația evreilor s-a îmbunătățit, așa cum s-a întâmplat în capitolele anterioare. Dacă, înainte, li s-au dat în grijă treburile din ținutul Babilonului, acum sunt la mare cinste în același ținut al Babilonului. Dacă, înainte, doar unul din ei ieșise în evidență (Daniel), acum sunt patru. De pe urma acestei experienţe dureroase, evreii ies îmbogățiți. Pentru că au riscat totul, au ajuns să câștige peste așteptări. Însă ei nu au căutat niciodată succesul, ci chiar au renunţat la orice poziţie, urmă de succes sau viaţă ar fi avut. Singura lor preocupare era aceea de a-I sluji și de a se închina lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu le aparține celor care nu-și urmăresc interesele proprii. Nu este o răsplată pentru cei care, prin fapte bune, ajung să o merite. „Succesul” evreilor ne învață că harul lui Dumnezeu nu este niciodată ceva ce ni se cuvine, ci le este rezervat celor care au pierdut totul și care nu așteaptă nimic în schimb.
NOTE
11. Vezi Jacques Doukhan, „À propos du crime de CaÏn”, Conscience et Liberté, 1976, nota 12, p. 44-48.