III. ÎN MIJLOCUL FLĂCĂRILOR
Împăratul are însă un moment de ezitare și nu ordonă execuția imediată. Îi cunoaște foarte bine pe acești oameni. Sunt câțiva ani de când îl slujesc. Așa că alege să le dea ocazia unei explicații și îi întreabă dacă au ignorat cu bună știință porunca împărătească (Daniel 3:14). Poate că ordinul fusese distorsionat undeva pe traseu. Poate că nu-și dăduseră seama de gravitatea situației. Ca atare, împăratul repetă cuvânt cu cuvânt porunca de care trebuiau să asculte (vers. 15). Confruntarea care urmează pune faţă în faţă două mentalități religioase ireconciliabile.
Religia lui Nebucadnețar, ca și aceea a haldeilor, este una a clipei prezente: „Acum fiți gata și, în clipa când veți auzi (…), să vă aruncați cu fața la pământ și să vă închinați (…); dacă nu vă veți închina lui, veți fi aruncați pe dată în mijlocul unui cuptor aprins” (vers. 15). Pentru el, nu contează decât prezentul; nici măcar nu ia în calcul viitorul. „Care este dumnezeul acela care vă va scoate din mâna mea?” (vers. 15). Pe de altă parte, religia iudeilor se centrează, în esență, pe viitor. „Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins și ne va scoate din mâna ta, împărate” (vers. 17). Evreii merg și mai departe. Acelui „dacă” rostit de împărat (vers. 15), care introduce amenințarea iminentă, evreii îi răspund cu un alt „dacă” („chiar de nu…”, vers. 18), care introduce riscul credinței și merge și mai departe, dincolo de limitele viitorului apropiat. În ambele contexte, este folosită aceeași expresie aramaică, hen la „dacă nu…, atunci”. Contrastul dintre aceste două concepții religioase este izbitor. Acel „dacă” al împăratului arată spre o religie mecanică, a cauzalității: „Dacă nu vă veți închina lui, veți fi aruncați” (vers. 15), în timp ce acel „dacă” al evreilor dă mărturie despre harul și libertatea promovate de religia lor: „Chiar de nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi” (vers. 18). Un astfel de comportament depășește capacitatea de înțelegere a împăratului. Acum îi devine clar că acești evrei nu pot și nu se vor supune voinței sale. Privind dincolo de prezent, ei au o speranță în viitor. În fața distrugerii, ei răspund printr-o slujire necondiționată.
În asta constă diferența dintre idolatrie și religia Israelului. Idolatria este o religie modelată după chipul omului. Închinătorul manipulează obiectul-idol pentru a binecuvânta sau a blestema în mod automat. Religia Israelului este, în schimb, o revelaţie de sus, a unui Dumnezeu cu care putem stabili o relație personală ce implică nu doar un schimb de iubire, ci și de întrebări. Iată de ce, chiar și dacă acest Dumnezeu nu i-ar salva și nu i-ar binecuvânta, evreii pot rămâne credincioși, indiferent ce s-ar întâmpla.
Printre argumente și amenințări, Nebucadnețar le oferă ocazia să se apere, dar fără niciun rezultat. Evreii, ne spune textul, refuză să răspundă (vers. 16). Termenul aramaic tradus prin „a răspunde” înseamnă și „a se apăra”. Evreii se opun împăratului într-o manieră lipsită de violență, care-l lasă într-o stare de confuzie și neajutorare. Unei religii a Babelului centrate pe prezent și, în consecință, legaliste, formale și violente, evreii îi opun o religie centrată pe viitor și, în consecință, liberă, necondiționată și nonviolentă.
Ajuns la capătul răbdării și al capacităţii sale de înţelegere, împăratul își pierde cumpătul. Textul ne spune că „și-a schimbat fața” (vers. 19). Împăratul reacționează cu mâine și violență ca răspuns la siguranţa calmă a evreilor. Le poruncește slujitorilor să încălzească cuptorul „de șapte ori mai mult” (vers. 19), adică la maximum (vezi Proverbele 24:16; 26:16), ca și cum temperatura de până atunci nu ar fi fost suficientă. Gărzile îi aruncă pe evrei în cuptor cu tot cu hainele de pe ei. Practic, victimele nu au timp să se pregătească psihologic pentru ceea ce le așteaptă.
Dat fiind că porunca pe care a dat-o l-a costat viața soldaților care au executat-o, înțelegem cât de tulburat și de nervos era Nebucadnețar. Parcă ar anticipa miracolul ce urmează să se producă. El este, de fapt, chiar primul care observă inimaginabilul și care reacționează. Abia apucă textul să menționeze că evreii au fost „legați” și „aruncați” în cuptor (Daniel 3:21), că împăratul vede „patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului și nevătămați” (vers. 25). Nu numai că cei trei evrei sunt neatinși de flăcări și liberi, dar – după cum cu umor este descris în text – mai și „umblă slobozi” (vers. 25), dând mărturie despre un Dumnezeu care își bate joc de puterea omenească.
Dar cine este misteriosul personaj, cel de-al patrulea? Nebucadnețar este conștient, într-o oarecare măsură, de legătura dintre a patra persoană și miracolul în sine. Intrigat, el se uită ţintă la acea ființă care seamănă cu un „fiu de dumnezei” (vers. 25). În limbile semitice, sintagma „fiu al/de” exprimă natura fiinţei la care face referire. Astfel, fiu de douăzeci de ani înseamnă „în vârstă de 20 de ani” (Exodul 30:14), fiul omului înseamnă „care este de natură umană” (Ieremia 49:18*), fiul vitei înseamnă „de natură bovină” (Numeri 15:8), fiul morții înseamnă „de natură muritoare” (1 Samuel 20:31**) etc. Împăratul trage concluzia că cea de-a patra ființă este de natură divină. Este interesant că Septuaginta alege traducerea „înger al lui Dumnezeu”, folosită ulterior în versetul 28. În Biblia ebraică, „îngerul lui Dumnezeu” este un reprezentant al lui Dumnezeu, fiind identificat uneori cu Dumnezeu Însuși (vezi Geneza 16:10-13; 21:17; 22:15,16; Osea 12:4 comparat cu Geneza 32:28 etc.). Conform comentariului Metzudos, Scriptura conferă acest titlu unor astfel de ființe „pentru că le considerăm ca și cum ar fi parte a familiei divine”9. Atunci când zărește cea de-a patra ființă în mijlocul flăcărilor, Nebucadnețar nu mai are nicio îndoială cu privire la originea miracolului. El îi strigă pe cei trei evrei și îi cheamă să iasă din cuptor, acceptându-și, prin acest gest, înfrângerea. Umilit, înțelege acum că are de-a face cu un Dumnezeu neobișnuit. Nu are cum să nu-și amintească de visul pe care-l avusese și recunoaște că este vorba de același Dumnezeu. Expresia cu care se referă la El – „Cel Preaînalt” (Daniel 3:26) – trimite la confesiunea lui din capitolul 2, în care Îl numea „Dumnezeul dumnezeilor” (Daniel 2:47).
NOTE
9. Scherman și Zlotowitz, p. 128.