II. ACUZAȚIILE FALSE ALE HALDEILOR
Încă o dată, ca și în capitolul 1, evreii ies în evidență prin comportamentul lor surprinzător. Textul nu intră în detalii cu privire la locul în care se află sau la mijloacele prin care își arată rezistența. Dacă au rămas acasă sau dacă au fost singurii rămași în picioare acolo, în câmpie, nu știm. În orice caz, atitudinea lor nu trece neobservată. Capitolul de faţă se referă numai la trei evrei, deși este foarte probabil să fi fost implicați mai mulți în mișcarea aceasta de rezistență, întrucât textul spune „iudei”. Dacă haldeii îi au în vizor pe acești trei iudei, aceasta se datorează, probabil, faptului că deţineau poziții înalte în ierarhia politică a Babilonului. Având în spate o lungă tradiție de conducători, haldeii vedeau o amenințare în recenta promovare a evreilor. În spatele zelului lor religios și administrativ zace, de fapt, o invidie morbidă. Cunoscuta fantomă a antiiudaismului se conturează deja la orizont, cu uciderile în masă caracteristice. Căci antisemiții nu sunt invidioși doar pe evreii individuali, văzuți ca o amenințare deoarece ocupă pozițiile râvnite de ei, ci emit ipoteze și cu privire la pericolul național pe care îl reprezintă aceștia. O astfel de evlavie pseudoreligioasă nu izvorăște dintr-un sentiment al închinării, ci dintr-o ambiție personală și din sentimente naționaliste. Putem detecta acest lucru în argumentația lor, care se construiește în jurul regelui, nu în jurul zeului: „Sunt niște iudei (…) care nu țin seama deloc de tine, împărate. Ei nu slujesc dumnezeilor tăi și nu se închină chipului de aur pe care l-ai înălțat tu!” (vers. 12). Acuzatorii sunt mai interesați de distrugerea evreilor decât de adorarea statuii.
Expresia aramaică folosită pentru a descrie acuzația lor („s-au apropiat și au pârât pe iudei”) este foarte sugestivă. Literal, ea ar putea fi tradusă astfel: „S-au apropiat pentru a-i mânca pe evrei până la ultima bucățică” (vers. 8). Acuzațiile false sunt un fel de canibalism. Calomnierea colegilor nu este nimic altceva decât amenințarea slujbei prin care se întrețin. Este un act de devorare. Psihologia turnătorului ascunde dorința latentă de a-și vedea rivalul mort.
În ce-l privește pe Daniel, funcția sa de guvernator, sau de „satrap”, îl plasează deasupra haldeilor și, în același timp, în afara sferei lor de acțiune. Înalta sa poziție îl scutește de necesitatea depunerii jurământului de loialitate. În același timp, nu putem exclude posibilitatea ca el să fi fost plecat în imperiu, în virtutea îndatoririlor pe care le avea. Ultimele cuvinte din capitolul 2 ni-l prezintă pe Daniel „rămas la curtea împăratului” (vers. 49). Dincolo de aluzia la înalta poziție ocupată de Daniel (pentru sintagma „la poartă”, traducerea literală a expresiei „la curte”, vezi Rut 4:1-12; Estera 3:2), tradiția evreiască a conservat și interpretarea conform căreia Daniel era plecat în momentul dedicării statuii. Astfel, Talmudul folosește expresia respectivă cu referire la situația când un sclav este foarte departe de stăpânul lui (Erubin 72a). În orice caz, fie din punct de vedere geografic, fie din punctul de vedere al poziției ierarhice, Daniel este, cel puțin pentru moment, în afara razei de acțiune a haldeilor. Mai mult, haldeii au preferat să-i ignore pe ceilalți iudei care nu s-au închinat în faţa statuii pentru ca împăratul să nu aibă reţineri în faţa unui număr mai mare de persoane care ar fi trebuit pedepsite. Cea mai înţeleaptă tactică era aceea de a prezenta o plângere rezonabilă, limitând astfel numărul victimelor la cei trei evrei în cauză. În plus, aceștia erau o amenințare directă pentru pozițiile lor și, în consecință, ei au fost ţinta stratagemelor lor.