Aici, din nou, miracolul nu este rezultatul puterii și tehnologiei omenești, ci este doar lucrarea lui Dumnezeu. Suntem în afara sferei de acțiune a magicienilor. Pentru ca miracolul să aibă loc, a fost nevoie de apariția unei a patra persoane. Salvarea vine din afară, nu dinăuntru – iată prima lecție pe care o putem extrage din manifestarea prezenței divine în cea de-a patra persoană. Oricât de neprihănit și de drept ar fi cineva, mântuirea rămâne în sarcina lui Dumnezeu, un Dumnezeu care nu Se zăvorăște în ceruri sau într-o atitudine de indiferență. Pentru că Dumnezeu iubește, El alege să Se coboare la nivelul omului. Pentru a-i salva pe alții din foc, Dumnezeul iubirii trebuie să treacă El Însuși prin foc. Deoarece dorește să ne fie tovarăș, El merge alături de noi (Daniel 3:25). Dar acțiunea Sa nu se limitează doar la actul de a ne ţine companie. Dumnezeu nu doar merge alături de noi, ci ne și salvează. Cei trei evrei pășesc afară din cuptorul aprins (vers. 26).
Imediat, mulțimea se adună în jurul lor, dorind să îi atingă, să se asigure că sunt în regulă. „Au văzut că focul n-avusese nicio putere asupra trupului acestor oameni, că nici perii capului lor nu se pârliseră, hainele le rămăseseră neschimbate și nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei” (vers. 27). Din creștet până în tălpi, rămăseseră neatinși de foc. Dumnezeul evreilor nu doar S-a oprit pentru a-i mângâia în clipa torturii sau pentru a-i asigura de compasiunea Sa, ci i-a salvat efectiv din flăcări.
Dumnezeul Bibliei este în primul rând Dumnezeul care salvează. El nu este doar acel Dumnezeu specific experiențelor mistice, sentimentale și chiar intelectuale. Religia este mai mult decât o impresie – ea se situează deasupra opiniilor. Satrapii și toți oficialii împăratului înțeleg acum că Dumnezeul evreilor nu este doar Dumnezeul care coboară pe pământ, ci și Dumnezeul care are putere asupra morții. Babilonienii îi consideră pe cei trei evrei înviați din morți. La urma urmei, ei chiar au supraviețuit morții. Prin acest miracol, Dumnezeu Se definește drept Creator: „Acum, așa vorbește Domnul, care te-a făcut, Iacove, și Cel ce te-a întocmit, Israele: (…) dacă vei merge prin foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde” (Isaia 43:1,2).
Numai Creatorul poate salva din foc; numai El poate schimba moartea în viață. Chiar și cei trei evrei sunt înlemniți, incapabili să rostească vreun cuvânt. Însă tăcerea lor trimite și la ultimele cuvinte pe care i le-au spus împăratului: „Noi n-avem nevoie să-ți răspundem la cele de mai sus” (vers. 16). Răspunsul stă în evenimentul în sine. Cuvintele sunt de prisos în fața dovezilor palpabile. Simplul fapt că ei sunt teferi și nevătămați este o mărturie în favoarea credinței lor în Dumnezeu. Ne-am fi așteptat, poate, de la cei trei evrei la un discurs lung, în care să comenteze și să dezvolte pe marginea subiectului, însă ei rămân tăcuți.
Avem aici o lecție puternică pentru toți aceia care ard de nerăbdare să dea mărturie, să predice, să se laude cu ce a făcut Dumnezeu în viața lor! Comportamentul evreilor ne reamintește că un martor tăcut vorbește adesea mai tare decât cele mai mișcătoare mărturii. Experiența autentică nu are nevoie de cuvinte. Atunci când la mijloc sunt mântuirea și adevărul, când avem de-a face cu esențialul, prea multe cuvinte sunt suspecte. Zgomotul și mulțimea vorbelor adeseori nu fac altceva decât să ne camufleze goliciunea și nesiguranța, ca și cum am încerca să ne convingem singuri de un adevăr pe care nu l-am înțeles încă pe deplin. Absența profunzimii este factorul care generează vorbăria. Ne pregătim fraze bine ticluite, pe care le lăsăm apoi să ne zboare de pe buze cu prima ocazie, dar, în esență, nu avem nimic de spus.
IV. REVANȘA
Evreii nu scot o vorbă, lăsându-i pe ceilalți să vorbească în locul lor. Iar acest lucru face ca mărturia lor să fie și mai convingătoare.
Împăratul atacă acum frontal acuzațiile false ale haldeilor la adresa evreilor. Porunca (teem) împăratului ca oamenii să se închine înaintea chipului de aur (vers. 10) devine acum o poruncă (teem) prin care se interzice orice reprezentare distorsionată a Dumnezeului evreilor (vers. 29).
Din nou, împăratul preferă să evite contactul direct cu Dumnezeul evreilor. Deși a ajuns față în față cu El, Nebucadnețar acționează și vorbește de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. A văzut patru oameni, iar atenția lui s-a concentrat asupra celui de-al patrulea (vers. 25), și totuși îi cheamă alături de el numai pe cei trei, ignorându-L pe celălalt. Ba chiar își începe discursul cu tradiționalul „binecuvântat să fie Dumnezeu” (vers. 28)10, dar rămâne, în esență, detașat de Dumnezeul cerurilor – declaraţia pe care o face este o pură observație obiectivă.
NOTE
10. Cf. Geneza 14:20; 1 Împărați 1:48; 1 Cronici 16:36; Ezra 7:27; Psalmii 18:46; 28:6; 31:21; 66:20 etc.