Teologia lui Nebucadneţar este corectă. Îl definește pe acest Dumnezeu ca o ființă care salvează, o zeitate unică, dar, din punctul lui de vedere, El există și acționează numai în raport cu evreii. Nu este și dumnezeul lui. Și nici Dumnezeul absolut. Putem distinge această ambiguitate și distanță în cuvintele pe care le rostește: „Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego”, care „a izbăvit pe slujitorii Săi” pentru că „s-au încrezut în El (…) și și-au dat mai degrabă trupurile lor decât să slujească și să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor” (vers. 28). Pentru el, religia evreilor rămâne o chestiune proprie acelui popor și interpretează atitudinea celor trei ca un răspuns curajos și eroic dat de un popor ce ține la codul său etic. Nu-l consideră un act de credință în Dumnezeul universal, singurul Dumnezeu adevărat, ci admite numai că puterea Dumnezeului evreilor o întrece în mod evident pe aceea a oricărei alte divinități: „Nu este niciun alt dumnezeu care să poată izbăvi ca El” (vers. 29). Însă aceasta nu implică sub nicio formă o relație personală cu acel Dumnezeu. Nici nu se pune problema să se convertească la o altă religie. Iată cum cineva poate fi, la un moment dat, uimit, chiar tulburat, de forța unui argument sau poate să recunoască unicitatea și superioritatea unui adevăr, și totuși să adopte poziția, mult mai comodă, „fiecare cu religia lui”. Pare mai înțelept ca omul să stea în banca lui și să evite confruntările nenecesare, dezrădăcinarea sau incertitudinile explorării și ale dezvoltării pe plan religios. La urma urmei, e nevoie de mult curaj ca să aplici lecțiile adevărului la existența concretă. Știm cu toții cât de mult rău ne fac micile obiceiuri de gândire sau de acțiune, de mâncare sau de băutură, dar acest lucru nu înseamnă neapărat că suntem și gata să le schimbăm. Așa este natura umană. Este mai ușor să continuăm să greșim, chiar dacă suntem conștienți de asta, decât să ne rupem de cercul vicios și să mergem pe calea adevărului. Cu cât suntem mai adânc integrați în societate, cu atât ne va fi mai greu să o facem. Pentru împărați, preoți, persoane cu putere politică, bogați, oameni de succes – pentru toți cei care se simt confortabil în cadrul unui sistem și au parte de respect – o astfel de schimbare este aproape de neconceput.
Totuși măcar împăratul dă un decret prin care legalizează religia evreilor. De acum înainte, sub pedeapsa morții, nimeni nu Îl mai poate calomnia sau denatura pe Dumnezeul evreilor. Situația s-a schimbat total. Aceeași mulțime convocată pentru a se închina statuii – „orice om din orice popor, neam sau limbă” (vers. 29) – trebuie de acum să respecte religia celorlalți.
Un astfel de decret are însă prea puțin de-a face cu toleranța sau cu respectarea altor religii. De fapt, singura religie menționată este religia evreilor. Cum rămâne cu celelalte? Date fiind toate cuceririle armatei babiloniene, știm că, sub stăpânirea Babilonului, coabitau cele mai diverse religii. Mulțimea reprezintă „orice popor”. Și totuși, în lumina evenimentelor recente, religia evreilor este singura demnă de recunoaștere. În mintea împăratului, religia aceasta este superioară oricărei alteia și, de aceea, este singura care merită să fie menționată. Decretul nu dovedește toleranța împăratului față de celelalte religii, ci doar dă mărturie de descoperirea unui adevăr care-l tulbură – și îl tulbură până într-atât, încât se simte obligat să vină în sprijinul decretului cu o nouă amenințare. De fapt, orice zel „misionar” care arată cu degetul și face apel la „mânia lui Dumnezeu” caută doar să distragă atenția de la adevărata responsabilitate. Este greșit să consideri violența cauzată de religie ca o expresie a unor convingeri profunde. Crima și războiul, torturile Inchiziției și toate măsurile represive luate în numele religiei nu sunt decât simptomele lașității și ale chinului spiritual. Pentru a compensa eșecul propriei religii, fanaticii devin ei înșiși dumnezei și își arogă dreptul de a ucide. Crima lui Cain, prima manifestare de intoleranță religioasă, este cea care a dezlănțuit această brutalitate fără sfârșit în istoria omenească. Cain l-a ucis pe Abel nu fiindcă era convins de adevărul său și nici fiindcă Abel ar fi greșit, ci din pricina eșecului său pe plan religios, el nefiind în stare să Îi răspundă lui Dumnezeu11.
V. SUCCESUL EVREILOR
Nebucadnețar nu se convertește la religia celor trei evrei. În schimb, o legalizează și se ocupă personal de promovarea celor trei reprezentanți ai ei. De fapt, acțiunile sale nu reușesc că mascheze caracterul ciudat al situației de față, ba chiar trădează altceva (vezi capitolul 2). Asigurându-le celor trei evrei succesul, Nebucadnețar caută să-și păstreze conștiința curată înaintea unui Dumnezeu pe care vrea cu tot dinadinsul să Îl evite.
Pentru haldei și pentru evrei, concluzia aceasta conține o altă lecție. Mai întâi, folosirea în versetul final al capitolului, ca și în versetul de debut, a aceleiași expresii („în ținutul Babilonului”) sugerează o revenire la starea de lucruri inițială. Complotul haldeilor nu a avut rezultatele scontate. Cei trei evrei sunt din nou în mijlocul lor [al haldeilor – n.r.], nefiind nici măcar mutați în altă parte. Își savurează succesul „în fața potrivnicilor” (Psalmii 23:5). La sfârșitul chinului prin care au trecut, situația evreilor s-a îmbunătățit, așa cum s-a întâmplat în capitolele anterioare. Dacă, înainte, li s-au dat în grijă treburile din ținutul Babilonului, acum sunt la mare cinste în același ținut al Babilonului. Dacă, înainte, doar unul din ei ieșise în evidență (Daniel), acum sunt patru. De pe urma acestei experienţe dureroase, evreii ies îmbogățiți. Pentru că au riscat totul, au ajuns să câștige peste așteptări. Însă ei nu au căutat niciodată succesul, ci chiar au renunţat la orice poziţie, urmă de succes sau viaţă ar fi avut. Singura lor preocupare era aceea de a-I sluji și de a se închina lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu le aparține celor care nu-și urmăresc interesele proprii. Nu este o răsplată pentru cei care, prin fapte bune, ajung să o merite. „Succesul” evreilor ne învață că harul lui Dumnezeu nu este niciodată ceva ce ni se cuvine, ci le este rezervat celor care au pierdut totul și care nu așteaptă nimic în schimb.
NOTE
11. Vezi Jacques Doukhan, „À propos du crime de CaÏn”, Conscience et Liberté, 1976, nota 12, p. 44-48.