Ieri s-a încheiat al treilea capitol al cărții Daniel din Enigmele Bibliei. Daniel și Apocalipsa – La pas prin cuptorul de foc.
Dacă dorești să participi și la concurs, iată link-ul pentru test – https://forms.gle/nFhuaSCswTonsKL57
Nu uita că ai la dispoziție doar 24 de ore pentru a trimite testul completat.
Astăzi vom continua lectura cu prima parte din capitolul 4 – Copacul din mijlocul Pământului.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Este prima dată când cartea lui Daniel ne prezintă un Nebucadneţar zâmbitor. Până acum, expresia lui a fost întotdeauna una mânioasă. În capitolul 1, el atacă și asediază Ierusalimul (vers. 1). În capitolul 2, își ameninţă înţelepţii că îi va face „bucăţi” și că le va transforma casele într-un „morman de murdării” (vers. 5). Apoi, în capitolul 3, poruncește ca toţi să se plece și să se închine înaintea statuii de aur, ameninţând că-i va arunca într-un „cuptor aprins” pe cei care nu se supun (vers. 1-6). Același împărat, care până acum își terorizase propriii cetăţeni, îi întâmpină de data aceasta cu un generos șalom: „Să aveţi multă pace!” (Daniel 4:1).
Este prima oară când Îl amintește pe „Dumnezeul cel Preaînalt” (vers. 2). Până în acest moment, Nebucadnețar se referise la El numai indirect, prin persoana lui Daniel. Acum, în premieră, Îl recunoaște pe Dumnezeul evreilor într-un sens absolut, ca o divinitate superioară altor zei, ba chiar ca un Dumnezeu personal, dorind să vorbească despre „semnele și minunile pe care le-a făcut Dumnezeul cel Preaînalt față de mine”.
În capitolele anterioare, Nebucadnețar apărea numai pentru a da ordine. Acum, pentru prima oară, cuvintele sale nu se mai revarsă sub forma unei porunci. Dimpotrivă, ele reprezintă mărturia spontană a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el. De un lucru putem fi siguri, împăratul e în toane bune: „Plăcut îmi este să vă vestesc…” (vers. 2; BVA). Nebucadnețar nu vorbește pentru că trebuie, ci pentru că îi place să vorbească. Conducătorul crud, răzbunător, de care ajunseserăm să ne temem, a devenit poet, izbucnind în cântec la adresa Celui Preaînalt.
I. SEMNE ȘI MINUNI
Cu inima încă plină de minunile pe care le-a trăit, Nebucadnețar își lasă sufletul să debordeze de laude. Este a treia rugăciune din cartea lui Daniel. Deși compusă de un împărat păgân, rugăciunea este totuși exemplară și frumoasă. Citind acest pasaj, rabinii talmudici au exclamat: „Împăratul a furat toate cântările și laudele de la David”1.
Primele sale cuvinte sunt un strigăt, o exclamație repetată într-un ritm de trei cuvinte:
„Semnele-I, ce mari!
Minunile-I, ce tari!” (traducere literală a primei părți a vers. 3)*
Sintaxa frazei aramaice accentuează fiecare prim cuvânt („semne”, „minuni”), pentru a reda și mai bine admirația de care este cuprins împăratul.
Prin definiție, funcția semnelor și a minunilor este aceea de a atrage atenția prin caracterul lor extraordinar, evocând astfel o altă realitate, invizibilă percepției omenești.
Văzând astfel de minuni, împăratul simte intuitiv că această realitate există. El nu doar că se minunează în fața miracolelor pe care le trăiește, ci percepe, prin intermediul miracolului prezent, miracolul viitor – împărăția lui Dumnezeu. Pentru el, minunea în sine nu este doar un semn al binecuvântării și al succesului de care se bucură pe pământ, ci și un indicator spre o altă lume, spre împărăția care urmează să vină.
Poemul se dezvoltă aici într-un paralelism dublu, structurat tot pe un ritm de trei cuvinte:
„Împărăția Lui – o împărăție veșnică,
Stăpânirea Lui, din neam în neam!” (vers. 3, în traducere literală)
Acest adevăr este, probabil, cel mai dificil de acceptat pentru Nebucadneţar. Încă de când a avut visul cu statuia, nu a putut accepta niciodată ideea că împărăţia sa avea să fie numai capul. Ca fiu al zeului Marduk, își dorea ca ea să fie eternă. Acum este prima dată când înţelege că veșnicia este o caracteristică exclusivă a împărăţiei lui Dumnezeu. Ea este singura împărăţie care va dăinui veșnic. Deși este împărat al Babilonului, Nebucadneţar recunoaște, pentru prima dată, existenţa unei autorităţi superioare lui, sub al cărui control se află. Ba chiar merge și mai departe, recunoscând că stăpânirea lui Dumnezeu durează „din neam în neam”. Altfel spus, nu doar generaţia prezentă, ci și toate generaţiile următoare trebuie să se supună autorităţii Lui.
Miracolul în sine a fost însă doar o pregustare a lucrurilor viitoare. Acum, Nebucadnețar tânjește după mai mult, după o altfel de bucurie, după o altfel de împărăție. Minunea nu i-a oferit o soluție de durată. Boala sau alte obstacole pot interveni oricând, după primul colț. Rațiunea de a fi a minunii este aceea de a duce, într-o fulgerare a conștiinței, la recunoașterea acelei lumi de dincolo.
Rugăciunea lui Nebucadnețar trădează dorința lui după împărăția care va veni. Izvorând din miracolul trăit, aceasta, ca orice altă rugăciune autentică, dă mărturie despre împărăția lui Dumnezeu.
Prin intermediul unui vis a înţeles el, pentru prima oară în viaţă, cât de efemer este totul. Acest vis înfiorător l-a copleșit tocmai într-un moment în care inima îi era plină de bucurie, aruncându-l apoi în negura propriei existenţe și fiinţe.
NOTE
1. Talmudul babilonian, Sanhedrin 92b.
* În original, substantivele respective au sufixe pronominale, redate în limba română prin clitice pronominale. Trebuie considerate însă o singură unitate. (n.r.)