Înlocuirea minții omului cu cea a unui animal este, pentru Daniel, cheia acestei ciudate metamorfoze. Nebucadnețar va înceta să mai fie animal numai atunci când va recunoaște că „Cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor” (vers. 25). Cu alte cuvinte, condiția animalică este legată de ignoranța lui religioasă. Practic, împăratul nu-L cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu.
Dintr-un punct de vedere biblic, împăratul nu putea să fie coborât mai jos de-atât. Limitat la această stare de animal, el nu poate găsi eliberare. Aude profeția ca pe o „hotărâre” venită de sus (vers. 24), una definitivă și absolută. Dumnezeu a stabilit chiar și durata pedepsei – „șapte vremuri” (vers. 25). Numărul este sfânt, indicând originea divină a decretului.
Profeţia lasă totuși loc de speranţă. La urma urmei, în vis, copacul încă nu s-a prăbușit. Nebucadneţar doar aude porunci despre acest lucru. Momentul punerii lor în execuţie nu a sosit încă. Nebucadneţar este încă în plinătatea forţelor lui. Are încă posibilitatea să anuleze profeţia. „Pune capăt păcatelor tale și trăiește în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale și ai milă de cei nenorociţi și poate că ţi se va prelungi fericirea!” (vers. 27). De două ori îi amintește Daniel împăratului că, dacă Îl va recunoaște pe Dumnezeu, va fi salvat (vers. 26). Soluţia este una religioasă și privește relaţia lui cu Dumnezeul din ceruri, însă are și un aspect etic, care implică relaţia cu ceilalţi oameni. Profetul îl îndeamnă pe Nebucadnețar să fie drept și milos (vers. 27). Pocăința are deopotrivă o dimensiune verticală, dar și una orizontală. Numai recunoscându-L pe acest Dumnezeu care îi este superior va reuși Nebucadnețar să îi respecte pe cei sărmani și să facă dreptate (țedaqa). Recunoașterea faptului că există Cineva dincolo de propria persoană este ceea ce stă la baza respectului pentru ceilalți. Temerea de Dumnezeu, sau conștiința faptului că Dumnezeu ne privește, descurajează depravarea și ne obligă să facem dreptate. Pe de altă parte, este de neimaginat că ai putea cultiva o relație cu Dumnezeu fără să fii în relații bune cu cei din jur. Dragostea de Dumnezeu implică dragostea de aproapele. A ucide pe cineva înseamnă a ucide chipul lui Dumnezeu (Geneza 9:6). În mod asemănător, a-L ignora pe Dumnezeu înseamnă a-i disprețui pe ceilalți. Etica și religia sunt întreţesute, una implicând-o pe cealaltă. Conform lui Daniel, pocăinţa împăratului este încă posibilă; Nebucadneţar încă mai are o portiţă de scăpare (Daniel 4:27).
Dacă hotărârea va fi pusă în aplicare sau nu, asta ține numai de împărat. Nebucadnețar are în mâini propriul destin. Este liber să aleagă. Rămâne totuși în aer o notă de incertitudine. Propoziția care vorbește de prosperitatea de care s-ar bucura, în cazul pocăinței, începe cu hen „poate”. Chiar dacă împăratul se pocăiește, binecuvântarea divină nu este sigură. La rândul Lui, Dumnezeu este liber să acționeze cum vrea. Nebucadnețar nu ar trebui să se pocăiască doar ca să redevină prosper, ci pentru că își dă seama de gravitatea păcatului său. Altfel, răspunsul lui nu ar fi sincer sau de bunăvoie. Dacă lui Nebucadneţar i-ar sta mintea numai la propriile interese, atunci nu s-ar pocăi pentru că își dorește acest lucru, ci pentru că trebuie s-o facă dacă vrea să-și menţină starea de bine în care se află. Ca să fie lipsită de orice constrângeri, și, astfel, autentică, pocăinţa trebuie să fie necondiţionată.
În mod asemănător, nu-L putem forța nici pe Dumnezeu să îi binecuvânteze și să-i răsplătească pe cei drepți. În astfel de condiții, El nu ar mai fi un Dumnezeu suveran, ci un automat în care bagi o fisă și aștepți produsul. Dumnezeu este liber, așa cum sunt și ființele umane. Ar trebui să primim binecuvântările Sale ca pe un har, care ni se oferă independent de faptele noastre bune.
O rază de lumină străpunge acum atmosfera sumbră a visului: totul este posibil. Și chiar dacă pocăința nu duce la iertare, chiar dacă hotărârea se împlinește și copacul se prăbușește sub lovitura toporului, totuși rămâne o cale de scăpare. Viața copacului nu este pusă în pericol și nici nu este dezrădăcinat. Trunchiul și rădăcinile (iqqar) rămân. Deși este tăiat, copacul are perspectiva unei noi înfloriri. Perioada fixă de timp (șapte vremuri) oferă, la rândul ei, speranță, deoarece sugerează că pedeapsa va avea un sfârșit. Chiar și în cele mai întunecate ceasuri, speranța rămâne vie.