- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
II. RUGĂCIUNE PENTRU AFLAREA UNEI TAINE
Daniel a reacționat în fața furiei împăratului „cu minte și cu judecată” (vers. 14). Cele două reacții opuse vor fi caracteristice pentru împărat și, respectiv, pentru profet pe parcursul întregii cărți. Retrăgându-se cu prietenii săi, Daniel cere „îndurarea Dumnezeului cerurilor pentru această taină” (vers. 18). Prima rugăciune din cartea lui Daniel nu este o formulă dictată de obiceiul unei închinări zilnice și nici de un ritual automat. Profetul nu a compus-o doar pentru a încânta urechile unei congregații. Și nici nu a izvorât din noțiunea cvasisuperstițioasă conform căreia, cu cât înfrumusețezi mai mult o rugăciune, cu atât are mai multe șanse de a ajunge la Dumnezeu. Nicidecum. Mai degrabă, ceea ce avem aici este un strigăt de îndurare, un strigăt răgușit și tensionat, pentru că pe Daniel și pe prietenii lui îi așteaptă o moarte iminentă.
Rugăciunea sa așteaptă un răspuns. Daniel nu se roagă din obligație, ci pentru a primi un răspuns de la Dumnezeu. Este greșit să reducem rugăciunea la un simplu exercițiu de evlavie, care, pe undeva, vine să împlinească nevoile psihologice sau alte nevoi fundamentale ale celui care se roagă. Rugăciunea este, în esență, o întâlnire cu o Persoană reală, o Persoană exterioară nouă. Vorbim cu un Dumnezeu care răspunde.
Și, într-adevăr, Dumnezeul cerurilor răspunde. „După aceea, i s-a descoperit lui Daniel taina într-o vedenie, în timpul nopții” (vers. 19). Profetul recunoaște mecanismul care stă la baza revelației. El nu obține acces la tainele divine prin aplicarea unor tehnici speciale sau pe baza capacităților sale intelectuale și literare superioare. „Dacă mi s-a descoperit taina aceasta, nu înseamnă că este în mine o înțelepciune mai mare decât a tuturor celor vii” (vers. 30). Daniel înțelege că răspunsul la rugăciune nu depinde de cine anume se roagă – pasajul menționează că și prietenii lui s-au rugat (vers. 18,23) – sau de valoarea persoanei în cauză.
Procesul pare a avea mai degrabă o orientare de sus în jos decât una de jos în sus. Aici regăsim diferența capitală dintre rugăciunea lui Daniel și magia haldeilor. Pentru haldei, totul se desfășoară aici, jos, la un nivel tehnic, motiv pentru care și insistă să afle conținutul visului. Accesul la tărâmul ceresc este, pentru ei, ceva de neimaginat, pentru că zeii nu-și au locuința „printre muritori” (vers. 11). Daniel, pe de altă parte, nu are nevoie să știe visul pentru a-l elucida, pentru că Dumnezeul său „descoperă tainele” (vers. 28). Este interesant de remarcat că „Dumnezeul cerurilor” este o expresie-cheie în carte, fiind asociată, în general, termenului „taină”. Însă haldeii înțeleg taina într-un sens negativ, ca un secret încifrat în sferele cerești, pe când Daniel o abordează dintr-o perspectivă pozitivă, considerând-o un secret descoperit de Dumnezeul din ceruri. De fiecare dată când apare această asociere, este subliniată și implicarea lui Dumnezeu în istorie (2:27-30,44,45; 4:36; 5:23,24). Dumnezeul lui Daniel, în contrast cu zeitățile babiloniene, nu rămâne izolat sau indiferent la evenimentele omenești. Mai degrabă, El nu doar că ține sub control desfășurarea istoriei, ci poate chiar să dezvăluie taine. El este un Dumnezeu care coboară și comunică cu oamenii.
Primind răspunsul așteptat, Daniel Îi mulțumește acum lui Dumnezeu. Profetul binecuvântează numele Dumnezeului cerurilor, pentru că „ale Lui sunt înțelepciunea și puterea” (2:20). Însă Daniel rostește această laudă și pentru că Dumnezeu S-a coborât și i-a dat omului din ceea ce este al Lui de drept: „Mi-ai dat înțelepciune și putere și mi-ai făcut cunoscut ce ți-am cerut noi” (vers. 23; cf. vers. 21). Acest ecou al atributelor divine pe care Dumnezeu le oferă ca daruri oamenilor ne readuce aminte de dependența lui Daniel de Dumnezeu. Prin faptul că Îi mulțumește, Daniel recunoaște că știe acum taina împăratului, că rugăciunea lui nu a fost în zadar. Dar revelația este, de asemenea, un har de la Dumnezeu, ceva oferit profetului independent de eforturile sale. De fapt, favoarea divină nu este, în ultimă instanță, pentru Daniel. Chiar dacă descoperirea semnificației visului reprezintă salvarea de la moarte a profetului, lucrul acesta are o importanță secundară și nici nu este menționat în rugăciunea de mulțumire. Răspunsul lui Dumnezeu are o țintă mai mare și mai importantă decât soarta profetului, și anume destinul planetei – „ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă” (vers. 28) – și mântuirea împăratului – „să afli ce-ți dorește inima să știi” (vers. 30), adică „cele ce vor fi după aceste vremuri” (vers. 29). Privită din această perspectivă, rugăciunea lui Daniel este un exemplu de rugăciune adevărată, pentru că nu vizează niciun interes personal, ci este pusă în slujba lui Dumnezeu, a omenirii, a istoriei planetei. În loc să fie un strigăt la Dumnezeu de aici, de jos, pentru binele celor de jos, ea este, din contră, un fel de răspuns dat lui Dumnezeu, o dorință de a vedea împlinindu-se voia Sa. Ea este, în esență, un dor arzător după împărăția lui Dumnezeu. În spatele dorinței de a cunoaște taina împăratului se află o dorință și mai profundă de a vedea împărăția lui Dumnezeu instaurată aici, pe pământ. Astfel, visul lui Nebucadnețar, care anunța venirea împărăției cerești, trebuie înțeles ca un răspuns direct al lui Dumnezeu la rugăciunea lui Daniel.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
III. VISUL ÎMPĂRĂȚIILOR SUCCESIVE
Primele cuvinte deja oferă repere care indică natura profetică a visului împăratului. Verbul hzh, tradus prin „a se uita, a privi”, este termenul tehnic prin care se desemnează, în Biblie, viziunea profetică (Isaia 1:1, 2:1, 13:1; Amos 1:1; Mica 1:1; Habacuc 1:1; Ezechiel 13:6; Daniel 8:13,15,26 etc.)[1]. În pasajul nostru, verbul delimitează două faze ale visului. Primul „te uitai” (vers. 31) aduce în scenă o statuie de proporții gigantice, forjată din patru metale a căror valoare scade progresiv, de la capul de aur până la gleznele și tălpile de fier amestecat cu lut. Cel de-al doilea „te uitai” (vers. 34), servește ca introducere pentru momentul distrugerii statuii de către o piatră care devine un munte uriaș ce umple tot pământul (vers. 35).
Visul indică spre o perioadă care depășește cu mult vremea lui Nebucadnețar și a împărăției sale, extinzându-se din prezent spre viitor și ajungând, în cele din urmă, până la sfârșitul timpului. Astăzi, putem urmări retrospectiv periplul profetic al lui Daniel prin istorie. Putem chiar să ne conturăm explicația visului în paralel cu desfășurarea istoriei, având posibilitatea să confruntăm mărturia profetului cu realitatea istorică.
Limbajul viziunii este unul foarte accesibil pentru împărat. Cel mai probabil, și astrologii ar fi reușit să descifreze visul, dacă i-ar fi știut conținutul. În cultura antică a Orientului Mijlociu, o statuie reprezentând un om simboliza adesea destinul lumii. În special astrologii egipteni foloseau această simbolistică3. Mai mult, cifra 4 în sine este importantă, întrucât anticii simbolizau prin ea dimensiunea terestră (Daniel 7:2; 11:4; Ezechiel 37:9; Apocalipsa 7:1; 20:8)4. Visul sugerează două perioade, două orânduiri: orânduirea (perioada) terestră a metalelor (2:31-33, pasaj care, în textul ebraic original, conține 41 de cuvinte) și orânduirea (perioada) pietrei (versetele 34 și 35, care conțin 49 de cuvinte). Singura întrebare care mai rămâne acum este legată de semnificația celor patru metale și a pietrei dezlipite din munte, care acoperă întreaga zonă ocupată anterior de cele patru metale.
Explicația lui Daniel confirmă și se dezvoltă pe baza celor spuse mai sus.
1. STATUIA
Capul de aur. Nebucadnețar nu avea nevoie de ajutorul lui Daniel pentru a înțelege că acest cap simboliza împărăția lui. Ordinea în care apar metalele în ansamblul statuii, de la cel mai prețios la cel mai puțin prețios, și evenimentele succesive descrise în scena distrugerii produse de piatră sugerează o desfășurare cronologică. Era deci foarte posibil ca împăratul să deducă faptul că partea superioară a statuii, capul, reprezenta o primă etapă, mai ales că, în limbile ebraică și aramaică, cuvântul „cap” înseamnă „început” sau „primul”. Mai mult, aurul era cel mai popular metal în Babilon. Sosind în Babilon, istoricul grec Herodotos nu și-a putut ascunde uimirea în fața risipei de aur de care s-a făcut uz la construirea templelor și a palatelor. Ziduri, statui și alte obiecte din aur erau dovezile splendorii și ale gloriei Babilonului (Herodotos, Historiai 1.181,183; 3.1-7). Profetul Ieremia compara Babilonul cu un potir de aur (Ieremia 51:7), o interpretare pe care își dezvoltă acum Daniel discursul: „Tu, împărate, ești împăratul împăraților, căci Dumnezeul cerurilor ți-a dat împărăție, putere, bogăție și slavă. El ți-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului și păsările cerului și te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu ești capul de aur!” (vers. 37,38).
Titlul „împăratul împăraților” și stăpânirea peste întreaga suflare arată superioritatea Babilonului față de celelalte împărății. Acest titlu era, evident, și titlul oficial de la curtea babiloniană, profetul Ezechiel aplicându-l în mod specific lui Nebucadnețar, „împăratul tuturor împăraților” (Ezechiel 26:7). În Imperiul Babilonian, împărații erau denumiți astfel (în akkadiană, șar șarrani „împăratul împăraților”) pentru că ei dețineau controlul asupra principatelor regionale, cu tot cu conducătorii lor. Daniel exprimă însă mai mult decât o stăpânire locală, regională. Identificarea lui Nebucadnețar cu capul de aur face din el conducătorul suprem al epocii. Iar faptul că Dumnezeu i-a dat stăpânire peste toată suflarea ne aduce aminte de responsabilitatea care i-a fost încredințată lui Adam într-un limbaj asemănător (vezi Geneza 1:28). Pasajul de față îl identifică pe Nebucadnețar cu primul om, întrucât, ca și Adam, el este stăpân peste întreaga lume și odată cu el începe istoria. Totuși viziunea îi aduce aminte că este dependent de Dumnezeu. Puterea pe care o deține implică responsabilitatea de a administra și de a proteja, dar este ceva ce îi revine doar ca un dar, nefiind o calitate intrinsecă a lui. Chiar dacă este îmbătat de putere, împăratul trebuie să-și reamintească permanent acest lucru, ca să nu-și uite limitele și să urmeze calea vechiului Babel (Geneza 11:1-9). Însă profeția cuprinde mai mult decât persoana lui Nebucadnețar. Cuvântul „împărat” este folosit adesea în Scriptură ca sinonim pentru „împărăție”: „După tine se va ridica o altă împărăție” (2:39; vezi și vers. 44; 7:17). Prin urmare, „capul de aur”, prima împărăție, reprezintă Babilonul, de la începutul domniei lui Nebucadnețar (605 î.Hr.) până la căderea imperiului (539 î.Hr.).
NOTE
3. André J. Festugière și Louis Massignon, La révélation d’Hermès Trismégiste, Paris, J. Gabalda et Cie, 1950, vol. 1, p. 92, 93.
4. Vezi oracolele din Persia și din Babilon în James B. Pritchard (ed.), The Ancient Near East. Supplementary Texts and Pictures Relating to the Old Testament, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 1969, p. 606, 607; vezi și poetul grec Hesiodos, din secolul al VIII-lea î.Hr. (Erga kai hemérai 109-180), și chiar poetul latin Ovidius (Metamorphoses 1.89-414).
[1] Majoritatea textelor indicate conțin în original fie verbul hzh „a vedea”, fie substantivul hzwn „vedenie”. Diferitele traduceri se apropie mai mult sau mai puțin de aceste cuvinte. Astfel, KJV folosește verbul respectiv în expresiile: „viziunea pe care a văzut-o” (Isaia 1:1), „cuvântul pe care l-a văzut” (Isaia 2:1; Mica 1:1), „povara/pedeapsa pe care a văzut-o” (Isaia 13:1; Habacuc 1:1), „cuvintele pe care le-a văzut” (Amos 1:1) sau „au văzut deșertăciune și prorocii mincinoase” (Ezechiel 13:6). Cât despre textele din cartea lui Daniel, ele conțin doar substantivul hzwn. Versiunea Cornilescu folosește mai degrabă expresiile „prorocia despre/asupra/împotriva”, „prorocia descoperită”, „cuvântul spus”, „a avea o vedenie” etc. Versiunile NTR și BVA se apropie mai mult de textul original, deoarece sunt mai numeroase textele în care apare verbul „a vedea”: „aceasta este ceea ce a văzut Isaia” (Isaia 2:1; NTR), „o profeție… pe care Isaia, fiul lui Amoț, a văzut-o” (Isaia 13:1; NTR), „ce a văzut” (Amos 1:1; Mica 1:1; NTR), „vedenia pe care a văzut-o” (Isaia 1:1; 13:1; Habacuc 1:1; BVA), „cuvintele pe care le-a văzut” (Amos 1:1; BVA), „ceea ce a văzut” (Mica 1:1; BVA). (n.r.)
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
Pieptul și brațele de argint. După Babilon vine un alt imperiu, inferior predecesorului său, după cum o indică valoarea mai mică a argintului și după cum o spune foarte clar însuși Daniel: „După tine, se va ridica o altă împărăție, mai neînsemnată” (2:39). Împărăția următoare este aceea a mezilor și a perșilor. Viziunea nu vorbește însă exclusiv de Persia, așa cum sugerează unii comentatori, pentru că această împărăție a fost contemporană cu cea babiloniană, nu succesoarea ei. În realitate, regatul mezilor a căzut sub dominație persană după bătălia dintre Cirus al Persiei și Astyages, regele mezilor, în anul 550 î.Hr. În plus, Cirus era de origine medă, fiind, pe linia genealogică a mamei sale, nepotul regelui Astyages, pe care l-a înfrânt și detronat. Conform lui Herodotos (Historiai 1.206), Tomyris, regina masageților, îl numea pe Cirus „regele mezilor”. Pe acest fundal istoric, putem înțelege mai bine de ce Scriptura se referă la acest imperiu ca fiind al „mezilor și perșilor”. Daniel folosește aceeași expresie de câteva ori pentru a descrie imperiul care i-a succedat Babilonului (5:28; 6:8; 8:20). Un secol mai târziu, cartea biblică Estera confirmă același lucru (Estera 1:3). În ciuda unei întinderi geografice mult mai mari, Imperiul Medo-Persan a fost inferior cultural Babilonului. De fapt, cuceritorii medo-persani au adoptat civilizația babiloniană, de departe cea mai complexă și mai avansată la vremea aceea.
Argintul este o aluzie la o caracteristică majoră a următorului imperiu. Persanii foloseau argintul în cadrul sistemului lor de taxe. Conform lui Herodotos (Historiai 3.89-95), satrapii trebuiau să plătească tributul datorat în argint. Numai bogații satrapi ai Indiei erau obligați să-l plătească în aur. Dar, chiar și atunci, autoritățile îl calculau folosind tot sistemul folosit pentru argint. În mod evident, valoarea monetară standard pentru persanii acelei vremi era argintul. La un nivel mai amplu, argintul servea drept caracteristică a acestei împărății prin faptul că sugera bogăție, lucrul care garanta puterea împăraților persani (Daniel 11:2). Într-adevăr, istoria îi consemnează ca fiind „bogații și puternicii” vremii, lucru certificat de descrierea pe care i-o face Herodotos lui Darius ca „unul care scotea profit de la toți” (Historiai 3.89). Supremația Imperiului Medo-Persan a ținut din anul 539 î.Hr. (căderea Babilonului) până în anul 331 î.Hr. (înfrângerea ultimului împărat persan, Darius al III-lea, de către armatele greco-macedonene).
Pântecul și coapsele de aramă. Bronzul (sau arama) corespunde următorului imperiu. El simbolizează puterea cuceritoare a Greciei. Metalul acesta era specific Greciei. Profetul Ezechiel menționează bronzul ca principal instrument de schimb comercial printre greci (Ezechiel 27:13)5. Armatele grecești foloseau în special bronzul la armuri, coifuri, scuturi și chiar arme. Istoria ne spune că, atunci când faraonul Psammetic I a consultat oracolul lui Leto, dorind să afle o cale prin care să se răzbune împotriva dușmanilor săi persani, mesajul primit a fost că „răzbunarea va veni pe mare, din mâinile oamenilor de bronz”. Monarhul egiptean a privit răspunsul oracolului cu destul scepticism până când, în zorii unei zile, în urma naufragiului flotei grecești, pe țărmurile egiptene au strălucit armurile de bronz ale armatei grecilor. Văzând în ei împlinirea oracolului, faraonul Psammetic I s-a aliat cu ei împotriva dușmanului persan comun (Herodotos, Historiai 2.153,154).
Pe lângă conotația de decadență, datorată faptului că urma după aur și argint, bronzul implica și ideea de cucerire. Armura de bronz a soldaților greci contrasta puternic cu tunicile simple, țesute, purtate de soldații medo-persani (Herodotos, Historiai 7.61,62).
Înțelegem acum mult mai bine implicațiile din spatele afirmației că această împărăție de bronz „va stăpâni peste tot pământul” (Daniel 2:39). Istoria confirmă profeția divină. Măturând Fenicia, Palestina și Egiptul, armatele lui Alexandru cel Mare au împins granițele Imperiului Grec până în India și Persia. Alexandru nu doar că și-a luat titlul de „împărat al Persiei”, ca succesor al împăraților medo-persani, ci s-a impus ca stăpân al lumii. Și nu doar din punct de vedere militar. Cultura greacă a înflorit acum în cele mai îndepărtate colțuri ale imperiului. Conștient de faptul că un imperiu de o asemenea mărime s-ar putea dezintegra destul de ușor, Alexandru a căutat să câștige încrederea populației imperiului prin asimilarea soldaților în sânul populațiilor native, încurajând chiar căsătoriile interetnice. El însuși a dat un exemplu în acest sens, căsătorindu-se cu o prințesă persană. Începând din acel moment, limba și cultura greacă s-au răspândit pretutindeni, influențând civilizația până în ziua de azi. Hegemonia greacă a ținut din 331 î.Hr., data victoriei lui Alexandru în fața persanilor, până în 168 î.Hr., când Roma a cucerit Macedonia, anexând-o în 142 î.Hr.
NOTE
5. Textul ebraic vorbește despre Iavan, termenul ebraic pentru „grec”. La origine, cuvântul a avut sensul de „porumbel” și se referea, probabil, la porumbeii mesageri folosiți pe insulele grecești. De aici, termenul a ajuns să-i desemneze pe locuitorii acelor insule (Félix M. Abel, Géographie de la Palestine, Paris, J. Gabalda, 1967, p. 259, 260). De asemenea, termenii ionian, Ionia (de la Ion, numele unuia dintre fiii Elenei) derivă de la ebraicul Iavan.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
Gambele din fier. După epoca bronzului, visul profetic anunță o perioadă de fier. Fierul era pentru romani ce fusese bronzul pentru greci. Poeții latini dau mărturie despre această tranziție. Vergilius descrie armatele din Antichitate ca fiind îmbrăcate în bronz: „Bronzul strălucește pe scuturile lor, le strălucește cu bronz sabia”6. De asemenea, Lucretius punea în contrast bronzul cu fierul: „Bronzul era cunoscut înaintea fierului. (…) Cu bronz lucrau pământul oamenii (…), cu bronz stârneau valurile războiului”7.
Astfel de pasaje din literatura latină certifică faptul că tranziția de la bronz la fier a fost una paralelă cu trecerea de la Imperiul Grec la Imperiul Roman. Dacă ținem cont de realitatea istorică, atunci armata romană este într-adevăr una de fier, cu săbii, scuturi, armuri și coifuri de fier și, în special, cu acel pilum, o lance de fier, care putea servi și ca javelină [se putea arunca – n.r.]. Explicația lui Daniel merge însă dincolo de metalul în sine. Fierul simbolizează „tăria” (vers. 41), o putere care „va sfărâma și va rupe totul (…) [în] bucăți” (vers. 40).
Tăria Imperiului Roman a stat și în formele sale de guvernare. Nemulțumindu-se doar să-și extindă cuceririle dincolo de cele ale predecesorilor ei, Roma a dezvoltat și o formă complexă de administrație politică. Pe lângă faptul că este prima republică din istorie, ea avea un sistem administrativ sofisticat, care asigura controlul de la distanță chiar asupra celor mai îndepărtate populații. O astfel de guvernare a menținut unitatea imperiului și a asigurat pacea mondială, cunoscută pe atunci drept Pax Romana. Poetul naturalist roman Plinius Maior (23-79 d.Hr.) descria, pe drept cuvânt, „infinita măreție a păcii romane”. În timpul domniei împăratului Vespasianus, el a adăugat: „Puterea Romei a asigurat unitatea Romei; cu toții ar trebui să recunoască contribuția ei la facilitarea relațiilor dintre diferitele grupări etnice, permițând tuturor să beneficieze de Pax Romana”8.
Cu o armată de fier, cu o mână de fier în probleme de conducere, putem înțelege mai bine la ce face referire profetul când spune despre Roma că „va sfărâma și va rupe totul” (vers. 40). Ne amintim de victoriile zdrobitoare ale armatei romane sau de memorabilele cuvinte ale lui Julius Caesar: Veni, vidi, vici! (Am venit, am văzut, am învins!). Însă, dincolo de aceste succese, ne amintim în special de modul în care îi trata cezarul pe cei care îndrăzneau să i se opună. Politica de represalii dusă împotriva vechii Galii (care a dus la incendierea a sate întregi), suprimarea druizilor, distrugerea Cartaginei sau asediul Ierusalimului sunt exemple elocvente ale puterii zdrobitoare a Romei.
Longevitatea este, de asemenea, un semn al tăriei ei. Stăpânirea romană a durat 500 de ani, cu mult mai mult decât a oricăreia dintre predecesoarele sale. În cele din urmă, și Roma a căzut sub asaltul invaziilor barbare. Odoacru, conducătorul unui trib germanic, l-a detronat pe ultimul împărat în anul 476 d.Hr.
Labele picioarelor din fier amestecat cu lut. Judecând după lungimea descrierii – mai mult de jumătate din pasajul dedicat metalelor care alcătuiesc statuia (vers. 41-43) –, evenimentele descrise aici par a fi de cea mai mare importanță pentru profet. Textul nu descrie această împărăție ca fiind separată de cea de fier care o precedă, ci ne sugerează că face parte din aceeași împărăție, după cum o arată resturile de fier.
În schimb, în elementul vechi se infiltrează unul nou. Această asociere ciudată generează trei niveluri de interpretare:
I. Împărăția aceasta va fi una „împărțită” (vers. 41). Implicația evidentă aici este una negativă. Asocierea lutului cu fierul implică o lipsă de coeziune, fapt extrem de important, din moment ce vine după o lungă perioadă caracterizată de unitate. O privire retrospectivă în istorie confirmă acest lucru. După căderea Romei, regiunea fostului imperiu nu și-a regăsit nici până în ziua de azi unitatea; și, dacă e să-l credem pe profet pe cuvânt, nici nu și-o va regăsi vreodată.
NOTE
6. Vergilius, Aeneis 7.742,743.
7. Lucretius, De Rerum Natura 5.1286-1294.
8. André Alba, Rome et le Moyen Age jusqu’en 1328, Paris, Classiques Hachette, 1964, p. 126
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a cincea
II. „Împărăția aceasta va fi în parte tare și în parte plăpândă” (vers. 42). Pasajul tratează lutul și fierul ca două entități distincte. Fierul reprezintă tăria, după cum lutul reprezintă slăbiciunea. Fostul imperiu, acum divizat, devine un amalgam eterogen de elemente puternice și elemente slabe. Teritoriul vechiului Imperiu Roman este o sumă de națiuni puternice și slabe, bogate și sărace.
Însă lutul și fierul reprezintă mai mult decât antiteza tare-plăpând. În împărățiile anterioare, fiecare element – aurul, argintul, bronzul și fierul – a avut o funcție reprezentativă. În acest context, devine extrem de probabil că și lutul are propriul rol simbolic. Să mai observăm și că trecerea de la fier la lut este foarte abruptă. Până acum, metalele au reprezentat puteri politice. Lutul reprezintă deci o putere de natură esențialmente diferită. Mai mult decât atât, Daniel specifică faptul că acest lut este „lut de olar” (vers. 41; NTR). Scriptura folosește imaginea lutului, în special a lutului de olar, în contextul creației: „Doamne, Tu ești Tatăl nostru; noi suntem lutul și Tu, olarul care ne-a întocmit: suntem cu toții lucrarea mâinilor Tale” (Isaia 64:8).
În Biblie, cuvântul „lut” apare întotdeauna în asociere cu „olar”, evocând, de fiecare dată, omul aflat într-o relație de dependență de Creatorul său9. Referirea la lut are deci o conotație religioasă puternică. Aceasta ne dă motiv să credem că lutul aflat la baza statuii reprezintă o putere diferită, de natură religioasă, în ciuda faptului că este asociată cu puterea politică simbolizată de fier.
Din perspectivă istorică, acest lucru înseamnă că, după dizolvarea Imperiului Roman, avea să apară o nouă putere, una religioasă, chiar dacă urma să aibă anumite legături cu puterea politică a Romei. Această putere politico-religioasă ar trebui să fie prezentă pe scena lumii și în zilele noastre, din moment ce, conform textului, ea va supraviețui până în vremea sfârșitului.
Rabinii din vechime au dezbătut aprig identitatea misterioasă a acestei puteri, deși au ajuns la un consens cu privire la celelalte patru împărății. Cei mai mulți dintre ei au căzut de acord că primele împărății sunt, în ordine, Babilonul, (Medo-)Persia, Grecia și Roma. Conform înțelepciunii tradiționale și a majorității comentatorilor evrei de mai târziu, a patra împărăție (fierul și fierul amestecat cu lutul) este fără îndoială Roma și, mai precis, asociatul ei, Edomul. În tradiția iudaică, Edomul reprezintă dușmanul sângeros al Israelului, chiar dacă îi este frate.
Nu este de mirare deci că, pentru cei mai mulți comentatori evrei, această ciudată putere politico-religioasă nu este alta decât creștinismul, fratele iudaismului din perspectivă religioasă. Adoptată de Imperiul Roman, această religie orfană (creștinismul) avea să devină mai târziu religie de stat și avea să îi persecute pe evrei. Din perspectivă iudaică, biserica creștină se potrivește perfect acestei descrieri profetice.
Însă nu doar din perspectivă iudaică, ci și prin prisma istoriei, o singură putere îndeplinește toate aceste condiții: biserica.
Într-adevăr, biserica și-a asigurat destinul doar cu sprijinul politic al Romei și, în special, al împăratului Constantin. Din săracă și persecutată, a devenit foarte repede religie de stat, cu tot ce presupune acest lucru din punctul de vedere al organizării ierarhice și al bunurilor materiale, dar și din punctul de vedere al compromisului. Mai mult, ea a înlocuit Roma antică, devenindu-i, într-o oarecare măsură, succesoare și moștenindu-i limba, structurile administrative, simbolurile10 și chiar idealul de dominație universală. „Stăpânirea asupra Romei – urbs inclyta et Romani imperii caput*, cum o numește Hyeronimus –, și chiar numele în sine, Roma, ascunde o valoare care semnifică stăpânirea asupra lumii. Roma este semnul durabil al unei duble jurisdicții, religioasă și politică, ce se întinde asupra întregului univers”11.
În cartea sa despre istoria papilor, Pierre de Luz descrie acest eveniment ca fiind „cel mai remarcabil, nu numai în istoria bisericii, ci și în istoria omenirii”12.
De la Constantin până la Carolingieni, împărații s-au bătut să apere și să instituie puterea bisericii13, iar biserica s-a instalat în sfera politică: Roma a devenit cetatea de scaun a Vaticanului. În paralel, biserica a pornit-o pe panta compromisului, care i-a afectat în cele din urmă identitatea religioasă. Sabatul din Decalog, de exemplu, amintirea creației, a fost, puțin câte puțin, înlocuit cu duminica. Era mai comod așa și, în plus, acest lucru asigura bisericii un succes mai mare în rândul păgânilor.
Asociat astfel cu fierul, lutul și-a pierdut treptat sensul biblic al dependenței de cer, nemairămânându-i decât sensul natural de maleabilitate și adaptare. Sacrificând porunca divină pe altarul succesului, biserica și-a asumat riscul de a fi doar de jos. Tradiția omenească a trecut în prim-plan, în defavoarea revelației.
NOTE
9. Isaia 29:16; 41:25; 45:9; Ieremia 18:2; 19:1; Plângerile lui Ieremia 4:2; Romani 9:21.
10. Vezi Pierre de Luz, Histoire des Papes, Paris, A. Michel, 1960, p. 81 ș.u.
11. Ch. Pichon, Le Vatican hier et aujourd’hui, Paris, Fayard, 1968, p. 71; cf. p. 230.
12. Pierre de Luz, p. 44.
13. Idem, p. 44-108.