Originea pietrei. Intrarea în scenă a pietrei, dezlipite „fără ajutorul vreunei mâini” (Daniel 2:34,45), contrastează puternic cu caracterul static al metalelor. Împărăția de piatră diferă de împărățiile din statuie prin faptul că Dumnezeu este cel care o întemeiază (vers. 44). Este o împărăție de sus. În explicația sa, Daniel vede piatra dezlipindu-se dintr-un „munte” (vers. 45). În gândirea babiloniană, „muntele” era locuința marilor zei, în special a lui Enlil, zeitatea supremă, care locuia în ceruri. Conform credințelor babiloniene, acest munte atingea cerul și susținea reședința cerească a zeului suprem. Pentru Nebucadneţar, aluzia la „un munte mare” (vers. 35) este, prin urmare, extrem de clară: piatra, dezlipită „din munte” (vers. 45) și prăvălită din ceruri, reprezintă o împărăţie de origine divină. Pentru profetul evreu, muntele simbolizează Sionul, sau Ierusalimul (Daniel 9:16,20; 11:45), și, prin extensie, locuinţa cerească. Scriptura descrie adesea muntele Sion, sau, în fapt, Ierusalimul, ca fiind în ceruri. Limbajul din Psalmii 48:2 sugerează că Sionul este situat „în partea de miazănoapte” (literal, „înălțimile Țafon”, așa cum apare în NTR), termen tehnic ce desemnează locuința cerească a lui Dumnezeu (Isaia 14:13 – „capătul miazănopții”).
Mai mult decât atât, aramaicul tur „munte” este echivalentul ebraicului țur „stâncă”, termen folosit deseori în Biblie pentru a-L simboliza pe Dumnezeu. Piatra este dezlipită din munte/stâncă și, ca atare, nu este doar de origine divină, ci și de natură divină. Cele două motive – „stâncă” (țur) și „piatră” (eben) – sunt sinonime și Îl reprezintă pe Dumnezeu (Isaia 8:14).
Natura pietrei. Viziunea pune în contrast piatra cu statuia prin faptul că prima este aruncată asupra celeilalte. Verbul „a izbi” folosit în Daniel 2:34 sugerează o luptă, o confruntare între două sisteme. Împărăția întemeiată de Dumnezeu nu este urmașa împărățiilor omenești. Acestea „s-au sfărâmat împreună” (vers. 35), au fost distruse și nimicite (vers. 44); „nici urmă nu s-a mai găsit din ele” (vers. 35). Noua împărăție nu are nimic de-a face cu cele care au precedat-o, până și lutul fiind nimicit alături de fier (vers. 35,45).
Diferența esențială stă în faptul că ea vine din altă parte: este o piatră dezlipită din munte, care se transformă la loc, după ce și-a împlinit misiunea, într-un „munte mare” (vers. 35). Coincidența dintre originea pietrei și ceea ce devine apoi certifică implicit natura divină a acestei împărății. Nimic din vechiul sistem nu mai rămâne în picioare.
În cele din urmă, împărăția cea nouă „va dăinui veșnic” (vers. 44). Împărățiile omenești, temporare prin natura lor, s-au prăbușit mai devreme sau mai târziu. Spre deosebire de ele, împărăția finală nu va avea sfârșit. Eternul învinge efemerul. Putem observa contrastul dintre cele două sisteme chiar și la un nivel spațial. Oricât de uriașă ar fi fost, statuia devine insignifiantă în fața muntelui care „a umplut tot pământul” (vers. 35). Infinitul copleșește finitul.
Împărăția cerească cuprinde întregul pământ și durează veșnic. Mintea noastră rațională cu greu își poate imagina un astfel de lucru. Suntem ispitiți să urmăm o serie de teologi și filosofi și să căutăm împreună cu ei să „demitologizăm” această viziune. Ca urmare, împărăția cerurilor ajunge să capete proporțiile mult mai rezonabile ale unei biserici, ale unui popor, ale unui sine iluminat și tot așa.
Tradiția iudaică vede în împărăția finală o reprezentare a tuturor speranțelor Israelului. Ea nu poate fi de sorginte omenească, ci trebuie să fie împărăția lui Mesia. Rabinii Rashi și Ibn Ezra[1], în conformitate cu vechi interpretări iudaice, au văzut în această împărăție pe cea a „Împăratului Mesia” (malkut melek hamașia)14. Astfel, Tanhuma, comentând pe marginea expresiei „tu te uitai la el” (vers. 34), explică: „Reish Laqish[2] a spus: «Ea [piatra] este regele Mesia»”15. Vorbind despre versetul 35, Pirḳê de Rabbi Eliezer Îl identifică pe „Regele Mesia, care, în viitor, va conduce de la un capăt al lumii la celălalt”16.
Argumentul pe care i-l aduce Daniel împăratului Nebucadnețar pentru ca acesta să fie convins că „tâlcuirea (…) este temeinică” este acela că „visul este adevărat” (vers. 45). Cele două expresii sunt despărțite de un waw, conjuncție coordonatoare care funcționează și ca o conjuncție subordonatoare, introducând propoziții consecutive. Astfel, putem înțelege ultimele cuvinte ale lui Daniel după cum urmează: „Visul este adevărat, ca atare interpretarea lui este una demnă de încredere.” Dovada invită la manifestarea credinței. Împăratul înțelege lecția și trage concluziile pentru sine însuși.
NOTE
14. Miqraoth Gdoloth.
15. Tanhuma Exodul 25:3,4.
16. Rabbi Eliezer, Pirḳê de Rabbi Eliezer, traducere în limba engleză de Gerald Friedlander, New York, B. Blom, 1971, p. 83.
[1] Rabini europeni din perioada medievală. (n.tr.)
[2] Un învățător evreu din secolul al III-lea d.Hr. (n.tr.)