Rugăciune prin înlocuitor. Rugăciunea este singurul răspuns posibil în fața acestei situații. „Atunci, împăratul Nebucadnețar a căzut cu fața la pământ” (vers. 46). Aceasta este a doua rugăciune din cartea lui Daniel. Împăratul nu îndrăznește încă să se adreseze personal Dumnezeului din ceruri, o zeitate prea îndepărtată, prea necunoscută, poate prea tulburătoare pentru el. Așa că își îndreaptă rugăciunea către Daniel, aruncându-i-se la picioare. Nu e cazul să credem că împăratul îl confundă pe Daniel cu Dumnezeul lui, intenționând să-l adore pe profet. Conform lui Josephus Flavius, Alexandru cel Mare a făcut același gest, plecându-se la picioarele preotului de la Ierusalim și spunând: „Nu înaintea lui m-am plecat, ci înaintea Dumnezeului căruia are onoarea să-I fie mare-preot”17. Mai mult, Nebucadnețar recunoaște deschis suveranitatea lui Dumnezeu: „Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor” (vers. 47). Prin acest gest, împăratul pare că se supune „Domnul[ui] împăraților” (vers. 47). Însă nu trebuie să ne lăsăm înșelați de elocvența aceasta bruscă, deoarece expresiile folosite de împărat sunt destul de ambigue. Sintagma „Domnul împăraţilor” era, în realitate, un alt nume al lui Marduk, zeitatea babiloniană ce patrona casa regală, dar și al lui Nabu, nume purtat chiar de împărat – „fiul lui Marduk”. În cel mai bun caz, mărturia publică a împăratului este una dubioasă. Nebucadneţar nu a înţeles încă cine este Dumnezeu. El vorbește de Dumnezeul lui Daniel, însă mintea îi fuge tot la dumnezeul lui. Cuvintele lui ar putea fi citite în următoarea cheie: „Dumnezeul vostru, Daniele, este dumnezeul meu; puterea pe care o ai o datorezi dumnezeului meu, tatălui meu.” Împăratul nu s-a schimbat. Gestul său de adorare este ambiguu.
Acesta este și motivul pentru care întâlnirea nu are un happy-end clasic. Împăratul nu face așteptații pași ai pocăinței, ci se îndreaptă spre Daniel. Trece de la un răspuns pe verticală, adresat lui Dumnezeu, la un răspuns pe orizontală, adresat lui Daniel. Conștientizează valoarea lui Daniel, dar aprecierea lui se oprește aici. Religia lui nu trece mai sus de omul Daniel.
Rugăciunea sa este contaminată de mândria unui om care preferă propria religie și care-și alege propriul idol în locul adevăratului Dumnezeu. Este mult mai ușor să te pleci în fața unei statui sau chiar a unui om decât să o faci înaintea unui Dumnezeu invizibil. Dovada oferită de Daniel nu a avut pe deplin efectul scontat. Nebucadnețar crede acum în existența lui Dumnezeu, dar încă nu I se închină. Preferă să evite o relație cu acest Dumnezeu imprevizibil, al viitorului. Până acum, planul lui Dumnezeu în ce-l privește pe Nebucadnețar nu și-a atins ținta.
Nu este dificil să observăm că profeția lui Daniel este plauzibilă din punct de vedere istoric. Putem identifica relativ ușor împărățiile: Babilon, Medo-Persia, Grecia, Roma etc. Putem fi chiar convinși că visul a venit de la Dumnezeu, recunoscând, alături de Nebucadnețar, că „El descoperă tainele” (vers. 47). Însă, atunci când vine vorba de evenimente dincolo de istoria cunoscută, așa cum ar fi nebuloasa împărăție a lui Dumnezeu, rămânem mai degrabă sceptici.
Și totuși întreaga rațiune de a fi a acestui vis profetic este aceea de a ne convinge de istoricitatea sa până la ultimele evenimente, inclusiv cele care privesc împărăția lui Dumnezeu. Visul lui Nebucadnețar putea să se limiteze numai la această ultimă și cea mai importantă împărăție. Preferă însă să străbată întortocheata istorie, permițându-ne să verificăm, pas cu pas, validitatea profeției. Niciuna dintre împărățiile statuii nu sunt extraordinar de importante, ci servesc numai ca puncte de reper care duc la ultima profeție, cea privind împărăția divină. Mai servesc și ca repere cronologice, plasând în timp împărăția viitoare a lui Dumnezeu. Cele patru împărății ale statuii ne învață două lucruri despre această împărăție: în primul rând, este una reală, care se va manifesta efectiv în istorie, ca și împărățiile omenești; în al doilea rând, datele profeției ne permit să tragem concluzia că trăim în vremea sfârșitului, foarte aproape de apariția ei. Asemenea lui Nebucadnețar, ne bazăm credința pe ceea ce am văzut deja. Înțelegerea realităților istorice ne trezește și ne întărește credința în Dumnezeul viitorului.
NOTE
17. Josephus Flavius, Antiquitates Judaicae 11.333.