II. „Împărăția aceasta va fi în parte tare și în parte plăpândă” (vers. 42). Pasajul tratează lutul și fierul ca două entități distincte. Fierul reprezintă tăria, după cum lutul reprezintă slăbiciunea. Fostul imperiu, acum divizat, devine un amalgam eterogen de elemente puternice și elemente slabe. Teritoriul vechiului Imperiu Roman este o sumă de națiuni puternice și slabe, bogate și sărace.
Însă lutul și fierul reprezintă mai mult decât antiteza tare-plăpând. În împărățiile anterioare, fiecare element – aurul, argintul, bronzul și fierul – a avut o funcție reprezentativă. În acest context, devine extrem de probabil că și lutul are propriul rol simbolic. Să mai observăm și că trecerea de la fier la lut este foarte abruptă. Până acum, metalele au reprezentat puteri politice. Lutul reprezintă deci o putere de natură esențialmente diferită. Mai mult decât atât, Daniel specifică faptul că acest lut este „lut de olar” (vers. 41; NTR). Scriptura folosește imaginea lutului, în special a lutului de olar, în contextul creației: „Doamne, Tu ești Tatăl nostru; noi suntem lutul și Tu, olarul care ne-a întocmit: suntem cu toții lucrarea mâinilor Tale” (Isaia 64:8).
În Biblie, cuvântul „lut” apare întotdeauna în asociere cu „olar”, evocând, de fiecare dată, omul aflat într-o relație de dependență de Creatorul său9. Referirea la lut are deci o conotație religioasă puternică. Aceasta ne dă motiv să credem că lutul aflat la baza statuii reprezintă o putere diferită, de natură religioasă, în ciuda faptului că este asociată cu puterea politică simbolizată de fier.
Din perspectivă istorică, acest lucru înseamnă că, după dizolvarea Imperiului Roman, avea să apară o nouă putere, una religioasă, chiar dacă urma să aibă anumite legături cu puterea politică a Romei. Această putere politico-religioasă ar trebui să fie prezentă pe scena lumii și în zilele noastre, din moment ce, conform textului, ea va supraviețui până în vremea sfârșitului.
Rabinii din vechime au dezbătut aprig identitatea misterioasă a acestei puteri, deși au ajuns la un consens cu privire la celelalte patru împărății. Cei mai mulți dintre ei au căzut de acord că primele împărății sunt, în ordine, Babilonul, (Medo-)Persia, Grecia și Roma. Conform înțelepciunii tradiționale și a majorității comentatorilor evrei de mai târziu, a patra împărăție (fierul și fierul amestecat cu lutul) este fără îndoială Roma și, mai precis, asociatul ei, Edomul. În tradiția iudaică, Edomul reprezintă dușmanul sângeros al Israelului, chiar dacă îi este frate.
Nu este de mirare deci că, pentru cei mai mulți comentatori evrei, această ciudată putere politico-religioasă nu este alta decât creștinismul, fratele iudaismului din perspectivă religioasă. Adoptată de Imperiul Roman, această religie orfană (creștinismul) avea să devină mai târziu religie de stat și avea să îi persecute pe evrei. Din perspectivă iudaică, biserica creștină se potrivește perfect acestei descrieri profetice.
Însă nu doar din perspectivă iudaică, ci și prin prisma istoriei, o singură putere îndeplinește toate aceste condiții: biserica.
Într-adevăr, biserica și-a asigurat destinul doar cu sprijinul politic al Romei și, în special, al împăratului Constantin. Din săracă și persecutată, a devenit foarte repede religie de stat, cu tot ce presupune acest lucru din punctul de vedere al organizării ierarhice și al bunurilor materiale, dar și din punctul de vedere al compromisului. Mai mult, ea a înlocuit Roma antică, devenindu-i, într-o oarecare măsură, succesoare și moștenindu-i limba, structurile administrative, simbolurile10 și chiar idealul de dominație universală. „Stăpânirea asupra Romei – urbs inclyta et Romani imperii caput*, cum o numește Hyeronimus –, și chiar numele în sine, Roma, ascunde o valoare care semnifică stăpânirea asupra lumii. Roma este semnul durabil al unei duble jurisdicții, religioasă și politică, ce se întinde asupra întregului univers”11.
În cartea sa despre istoria papilor, Pierre de Luz descrie acest eveniment ca fiind „cel mai remarcabil, nu numai în istoria bisericii, ci și în istoria omenirii”12.
De la Constantin până la Carolingieni, împărații s-au bătut să apere și să instituie puterea bisericii13, iar biserica s-a instalat în sfera politică: Roma a devenit cetatea de scaun a Vaticanului. În paralel, biserica a pornit-o pe panta compromisului, care i-a afectat în cele din urmă identitatea religioasă. Sabatul din Decalog, de exemplu, amintirea creației, a fost, puțin câte puțin, înlocuit cu duminica. Era mai comod așa și, în plus, acest lucru asigura bisericii un succes mai mare în rândul păgânilor.
Asociat astfel cu fierul, lutul și-a pierdut treptat sensul biblic al dependenței de cer, nemairămânându-i decât sensul natural de maleabilitate și adaptare. Sacrificând porunca divină pe altarul succesului, biserica și-a asumat riscul de a fi doar de jos. Tradiția omenească a trecut în prim-plan, în defavoarea revelației.
NOTE
9. Isaia 29:16; 41:25; 45:9; Ieremia 18:2; 19:1; Plângerile lui Ieremia 4:2; Romani 9:21.
10. Vezi Pierre de Luz, Histoire des Papes, Paris, A. Michel, 1960, p. 81 ș.u.
11. Ch. Pichon, Le Vatican hier et aujourd’hui, Paris, Fayard, 1968, p. 71; cf. p. 230.
12. Pierre de Luz, p. 44.
13. Idem, p. 44-108.