Gambele din fier. După epoca bronzului, visul profetic anunță o perioadă de fier. Fierul era pentru romani ce fusese bronzul pentru greci. Poeții latini dau mărturie despre această tranziție. Vergilius descrie armatele din Antichitate ca fiind îmbrăcate în bronz: „Bronzul strălucește pe scuturile lor, le strălucește cu bronz sabia”6. De asemenea, Lucretius punea în contrast bronzul cu fierul: „Bronzul era cunoscut înaintea fierului. (…) Cu bronz lucrau pământul oamenii (…), cu bronz stârneau valurile războiului”7.
Astfel de pasaje din literatura latină certifică faptul că tranziția de la bronz la fier a fost una paralelă cu trecerea de la Imperiul Grec la Imperiul Roman. Dacă ținem cont de realitatea istorică, atunci armata romană este într-adevăr una de fier, cu săbii, scuturi, armuri și coifuri de fier și, în special, cu acel pilum, o lance de fier, care putea servi și ca javelină [se putea arunca – n.r.]. Explicația lui Daniel merge însă dincolo de metalul în sine. Fierul simbolizează „tăria” (vers. 41), o putere care „va sfărâma și va rupe totul (…) [în] bucăți” (vers. 40).
Tăria Imperiului Roman a stat și în formele sale de guvernare. Nemulțumindu-se doar să-și extindă cuceririle dincolo de cele ale predecesorilor ei, Roma a dezvoltat și o formă complexă de administrație politică. Pe lângă faptul că este prima republică din istorie, ea avea un sistem administrativ sofisticat, care asigura controlul de la distanță chiar asupra celor mai îndepărtate populații. O astfel de guvernare a menținut unitatea imperiului și a asigurat pacea mondială, cunoscută pe atunci drept Pax Romana. Poetul naturalist roman Plinius Maior (23-79 d.Hr.) descria, pe drept cuvânt, „infinita măreție a păcii romane”. În timpul domniei împăratului Vespasianus, el a adăugat: „Puterea Romei a asigurat unitatea Romei; cu toții ar trebui să recunoască contribuția ei la facilitarea relațiilor dintre diferitele grupări etnice, permițând tuturor să beneficieze de Pax Romana”8.
Cu o armată de fier, cu o mână de fier în probleme de conducere, putem înțelege mai bine la ce face referire profetul când spune despre Roma că „va sfărâma și va rupe totul” (vers. 40). Ne amintim de victoriile zdrobitoare ale armatei romane sau de memorabilele cuvinte ale lui Julius Caesar: Veni, vidi, vici! (Am venit, am văzut, am învins!). Însă, dincolo de aceste succese, ne amintim în special de modul în care îi trata cezarul pe cei care îndrăzneau să i se opună. Politica de represalii dusă împotriva vechii Galii (care a dus la incendierea a sate întregi), suprimarea druizilor, distrugerea Cartaginei sau asediul Ierusalimului sunt exemple elocvente ale puterii zdrobitoare a Romei.
Longevitatea este, de asemenea, un semn al tăriei ei. Stăpânirea romană a durat 500 de ani, cu mult mai mult decât a oricăreia dintre predecesoarele sale. În cele din urmă, și Roma a căzut sub asaltul invaziilor barbare. Odoacru, conducătorul unui trib germanic, l-a detronat pe ultimul împărat în anul 476 d.Hr.
Labele picioarelor din fier amestecat cu lut. Judecând după lungimea descrierii – mai mult de jumătate din pasajul dedicat metalelor care alcătuiesc statuia (vers. 41-43) –, evenimentele descrise aici par a fi de cea mai mare importanță pentru profet. Textul nu descrie această împărăție ca fiind separată de cea de fier care o precedă, ci ne sugerează că face parte din aceeași împărăție, după cum o arată resturile de fier.
În schimb, în elementul vechi se infiltrează unul nou. Această asociere ciudată generează trei niveluri de interpretare:
I. Împărăția aceasta va fi una „împărțită” (vers. 41). Implicația evidentă aici este una negativă. Asocierea lutului cu fierul implică o lipsă de coeziune, fapt extrem de important, din moment ce vine după o lungă perioadă caracterizată de unitate. O privire retrospectivă în istorie confirmă acest lucru. După căderea Romei, regiunea fostului imperiu nu și-a regăsit nici până în ziua de azi unitatea; și, dacă e să-l credem pe profet pe cuvânt, nici nu și-o va regăsi vreodată.
NOTE
6. Vergilius, Aeneis 7.742,743.
7. Lucretius, De Rerum Natura 5.1286-1294.
8. André Alba, Rome et le Moyen Age jusqu’en 1328, Paris, Classiques Hachette, 1964, p. 126