Pieptul și brațele de argint. După Babilon vine un alt imperiu, inferior predecesorului său, după cum o indică valoarea mai mică a argintului și după cum o spune foarte clar însuși Daniel: „După tine, se va ridica o altă împărăție, mai neînsemnată” (2:39). Împărăția următoare este aceea a mezilor și a perșilor. Viziunea nu vorbește însă exclusiv de Persia, așa cum sugerează unii comentatori, pentru că această împărăție a fost contemporană cu cea babiloniană, nu succesoarea ei. În realitate, regatul mezilor a căzut sub dominație persană după bătălia dintre Cirus al Persiei și Astyages, regele mezilor, în anul 550 î.Hr. În plus, Cirus era de origine medă, fiind, pe linia genealogică a mamei sale, nepotul regelui Astyages, pe care l-a înfrânt și detronat. Conform lui Herodotos (Historiai 1.206), Tomyris, regina masageților, îl numea pe Cirus „regele mezilor”. Pe acest fundal istoric, putem înțelege mai bine de ce Scriptura se referă la acest imperiu ca fiind al „mezilor și perșilor”. Daniel folosește aceeași expresie de câteva ori pentru a descrie imperiul care i-a succedat Babilonului (5:28; 6:8; 8:20). Un secol mai târziu, cartea biblică Estera confirmă același lucru (Estera 1:3). În ciuda unei întinderi geografice mult mai mari, Imperiul Medo-Persan a fost inferior cultural Babilonului. De fapt, cuceritorii medo-persani au adoptat civilizația babiloniană, de departe cea mai complexă și mai avansată la vremea aceea.

Argintul este o aluzie la o caracteristică majoră a următorului imperiu. Persanii foloseau argintul în cadrul sistemului lor de taxe. Conform lui Herodotos (Historiai 3.89-95), satrapii trebuiau să plătească tributul datorat în argint. Numai bogații satrapi ai Indiei erau obligați să-l plătească în aur. Dar, chiar și atunci, autoritățile îl calculau folosind tot sistemul folosit pentru argint. În mod evident, valoarea monetară standard pentru persanii acelei vremi era argintul. La un nivel mai amplu, argintul servea drept caracteristică a acestei împărății prin faptul că sugera bogăție, lucrul care garanta puterea împăraților persani (Daniel 11:2). Într-adevăr, istoria îi consemnează ca fiind „bogații și puternicii” vremii, lucru certificat de descrierea pe care i-o face Herodotos lui Darius ca „unul care scotea profit de la toți” (Historiai 3.89). Supremația Imperiului Medo-Persan a ținut din anul 539 î.Hr. (căderea Babilonului) până în anul 331 î.Hr. (înfrângerea ultimului împărat persan, Darius al III-lea, de către armatele greco-macedonene).

Pântecul și coapsele de aramă. Bronzul (sau arama) corespunde următorului imperiu. El simbolizează puterea cuceritoare a Greciei. Metalul acesta era specific Greciei. Profetul Ezechiel menționează bronzul ca principal instrument de schimb comercial printre greci (Ezechiel 27:13)5. Armatele grecești foloseau în special bronzul la armuri, coifuri, scuturi și chiar arme. Istoria ne spune că, atunci când faraonul Psammetic I a consultat oracolul lui Leto, dorind să afle o cale prin care să se răzbune împotriva dușmanilor săi persani, mesajul primit a fost că „răzbunarea va veni pe mare, din mâinile oamenilor de bronz”. Monarhul egiptean a privit răspunsul oracolului cu destul scepticism până când, în zorii unei zile, în urma naufragiului flotei grecești, pe țărmurile egiptene au strălucit armurile de bronz ale armatei grecilor. Văzând în ei împlinirea oracolului, faraonul Psammetic I s-a aliat cu ei împotriva dușmanului persan comun (Herodotos, Historiai 2.153,154).

Pe lângă conotația de decadență, datorată faptului că urma după aur și argint, bronzul implica și ideea de cucerire. Armura de bronz a soldaților greci contrasta puternic cu tunicile simple, țesute, purtate de soldații medo-persani (Herodotos, Historiai 7.61,62).

Înțelegem acum mult mai bine implicațiile din spatele afirmației că această împărăție de bronz „va stăpâni peste tot pământul” (Daniel 2:39). Istoria confirmă profeția divină. Măturând Fenicia, Palestina și Egiptul, armatele lui Alexandru cel Mare au împins granițele Imperiului Grec până în India și Persia. Alexandru nu doar că și-a luat titlul de „împărat al Persiei”, ca succesor al împăraților medo-persani, ci s-a impus ca stăpân al lumii. Și nu doar din punct de vedere militar. Cultura greacă a înflorit acum în cele mai îndepărtate colțuri ale imperiului. Conștient de faptul că un imperiu de o asemenea mărime s-ar putea dezintegra destul de ușor, Alexandru a căutat să câștige încrederea populației imperiului prin asimilarea soldaților în sânul populațiilor native, încurajând chiar căsătoriile interetnice. El însuși a dat un exemplu în acest sens, căsătorindu-se cu o prințesă persană. Începând din acel moment, limba și cultura greacă s-au răspândit pretutindeni, influențând civilizația până în ziua de azi. Hegemonia greacă a ținut din 331 î.Hr., data victoriei lui Alexandru în fața persanilor, până în 168 î.Hr., când Roma a cucerit Macedonia, anexând-o în 142 î.Hr.

NOTE

5. Textul ebraic vorbește despre Iavan, termenul ebraic pentru „grec”. La origine, cuvântul a avut sensul de „porumbel” și se referea, probabil, la porumbeii mesageri folosiți pe insulele grecești. De aici, termenul a ajuns să-i desemneze pe locuitorii acelor insule (Félix M. Abel, Géographie de la Palestine, Paris, J. Gabalda, 1967, p. 259, 260). De asemenea, termenii ionian, Ionia (de la Ion, numele unuia dintre fiii Elenei) derivă de la ebraicul Iavan.