Tu, Doamne, nu-mi vei opri îndurările Tale; ci bunătatea și credincioșia Ta mă vor păzi totdeauna.
Psalmii 40:11
Ce-ai zice dacă ai vedea pe cineva stând jos și mâncând într-o zi 180 de kg de cartofi? O astfel de performanță este probabil imposibilă, însă aceasta este exact cantitatea pe care ar trebui s-o consumi pentru a satisface necesarul energetic al unei păsări colibri!
O pasăre colibri în zbor eliberează de zece ori mai multă energie decât un om care aleargă cu viteza de 4 km/h. Mai mult decât atât, o persoană nu poate să alerge nici măcar cu această viteză mai mult de câteva minute, în timp ce pasărea colibri generează un nivel de energie de zece ori mai mare și îl menține pe tot parcursul zilei și chiar crescându-i, atunci când zboară în anumite direcții, când accelerează, când își schimbă direcția, zboară înapoi sau zboară pe loc. Se spune că o pasăre colibri poate accelera de la 0 la 90 km/h pe o distanță de 1 m!
De fapt, o pasăre colibri produce aproximativ aceeași cantitate de energie, raportat la dimensiunea sa, ca și un elicopter modern. Dacă un individ uman ar putea genera același nivel de energie, ar pierde prin evaporare cam 50 de kg din greutatea sa corporală în decurs de o oră. După ce apa ar fi epuizată, temperatura corpului acestuia ar crește peste punctul de topire al plumbului și probabil ar lua foc. Însă organismul păsării colibri poate să facă față cu ușurință la această eliberare enormă de energie.
Pentru a menține acest nivel de producție energetică, o pasăre colibri trebuie să se alimenteze toată ziua, hrănindu-se cu nectarul foarte bogat în calorii al florilor, pe care le vizitează în număr cât mai mare pe parcursul circuitului său. Unii oameni încearcă să se comporte ca păsările colibri mâncând toată ziua, însă organismul nostru nu este ca al lor și este tot atât de nesănătos pentru noi să mâncăm cum mănâncă păsările colibri, pe cât de sănătos este pentru ele modul lor de a se hrăni.
Dumnezeu ține în viață păsările colibri, cu necesarul lor energetic foarte mare, după cum El a promis să ne asigure și nouă nevoile fizice. Probabil chiar mai important decât aceasta este făgăduința lui Dumnezeu de a susține viața noastră spirituală dacă ne hrănim zilnic din Cuvântul Său.
Lot a ieșit, și a vorbit cu ginerii săi, care luaseră pe fetele lui: „Sculați-vă,” a zis el, „ieșiți din locul acesta căci Domnul are să nimicească cetatea.” Dar ginerii lui credeau că glumește. Când s-a crăpat de ziuă, îngerii au stăruit de Lot, zicând: „Scoală-te, ia-ți nevasta și cele două fete, care se află aici, ca să nu pieri și tu în nelegiuirea cetății.”
Geneza 19:14,15
Ce decizie teribilă a trebuit să fie aceasta pentru Lot. Tot ce a avut, toți prietenii lui și majoritatea rudeniilor lui erau acolo, în Sodoma, iar el a trebuit să se hotărască să stea sau să plece. El a încercat să-i convingă pe cei dragi să meargă cu el, dar aceștia au crezut că era nebun. La îndemnul îngerilor, în ultimul minut, Lot a plecat cu nevasta lui – care nu dorea să plece – și cu cele două fiice ale sale.
Peter Beach a fost un om de afaceri foarte prosper în Chicago, cu câțiva ani în urmă. Dar familia Beach avea o problemă. La început n-a fost așa gravă: erau pur și simplu problemele cu care se confruntă orice familie cu mulți băieți la vârsta adolescenței. Cum se întâmplă deseori în astfel de împrejurări, băieții aveau prieteni care le dădeau sfaturi. În principal, băieții au fost sfătuiți să recurgă la droguri pentru a se simți bine.
Domnul și doamna Beach s-a întâmplat să fie doi dintre acei rari părinți care, atunci când își dau seama că au o problemă serioasă, sunt dispuși să ia măsuri energice pentru a o rezolva. În acest caz, măsura radicală care a fost luată a presupus vânzarea aproape în totalitate a bogățiilor pe care le dețineau, renunțarea la o carieră prosperă și mutarea într-o cabană de lemn din pădurile din nordul statului Wisconsin.
Dacă-l întrebați pe domnul Beach de ce s-a mutat, el spune: „Am văzut că familia mi se distrugea sub ochii mei. A fost o chestiune de viață și de moarte.”
Astăzi, toți cei cinci băieți au făcut schimbări dramatice în viețile lor și le mulțumesc părinților pentru că au avut curajul de a face un astfel de sacrificiu.
Domnul deschide ochii orbilor; Domnul îndreaptă pe cei încovoiați; Domnul iubește pe cei neprihăniți.
Psalmii 146:8
Toți am auzit povestiri despre câini-eroi, cum ar fi de pildă câini care și-au condus stăpânii din casa cuprinsă de flăcări, afară în siguranță. Există și povestiri despre câini care au salvat viața altor câini sau au salvat bunuri materiale de la distrugere. Dar mai sunt și povestiri care prezintă câini-eroi într-un mod particular. Aceștia n-au făcut nimic spectaculos și totuși sunt eroi. Eroismul lor este de un soi mai puțin bătător la ochi, trăindu-și viața în supunere și servire un timp îndelungat. Povestea lui Minky și Simba este tocmai o astfel de poveste despre un erou liniștit.
Minky și Simba erau doi câini care trăiau în Anglia cu câțiva ani în urmă. Minky era un cocker spaniol mai în vârstă, care își pierduse vederea. Simba era un câine ciobănesc german de 3 ani. Fără să fie dresat, Simba s-a hotărât să fie câinele-călăuză al lui Minky.
Ori de câte ori Minky voia să iasă afară, Simba apuca cu blândețe, cu gura, urechea lui lungă și îl conducea jos pe scări până la ușa din față. Acolo, Simba lăsa din gură urechea lui Minky și deschidea ușa apăsând cu laba pe clanță. Apoi, Simba apuca din nou urechea lui Minky și îl conducea afară, peste tot acolo unde vroia să meargă. În fiecare zi, Simba îl ducea pe Minky la bolul cu mâncare și aștepta lângă el până ce acesta se sătura, iar apoi îl conducea pe drumul de întoarcere. Ori de câte ori cei doi câini ieșeau la plimbare, Simba se ținea de urechea tovarășului său dintotdeauna. Când ajungeau la o intersecție, Simba se oprea, așa cum face orice câine care are vederea bună, aștepta să treacă mașinile și apoi îl conducea pe Minky în deplină siguranță pe partea cealaltă a străzii.
Cei doi câini erau nedespărțiți. Simba a trăit o viață de deplină dăruire în serviciul lui Minky. Punându-i la dispoziție ochii săi, Simba a făcut ca ultima perioadă din viața lui Minky să fie liniștită și plăcută. Putem să comparăm acest fel de dragoste cu dragostea lui Isus față de fiecare dintre noi, care stă atât de aproape de noi și nevoile noastre.
Să dau celor întristați din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenușă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiți „terebinți ai neprihănirii”, „un sad al Domnului”, ca să slujească spre slava Lui.
Isaia 61:3
Pomii sunt frumoși. Când călătorești pe drumurile de țară, diferitele soiuri de copaci răspândiți ici colo, fiecare cu nuanța și culoarea lui, fac priveliștea relaxantă și stimulativă în același timp. Creatorul a știut cu precizie rețeta atunci când, în a treia zi a creațiunii, a zis: „pământul să dea verdeață, iarbă cu sămânță și pomi roditori…” (Genesa 1,11).
Ai observat vreodată că o pădure care a crescut spontan este de obicei alcătuită din copaci de mai multe varietăți? Numai omul plantează zone întinse de teren cu același fel de copaci identici și, în acest fel, cred eu, o parte a frumuseții lor se pierde. Dar, în afară de motivul de a avea o diversitate care să placă ochiului, mai există o rațiune pentru care e bine ca într-o pădure să existe mai multe feluri de copaci crescând împreună: diferitele specii de copaci au unii asupra celorlalți o influență pozitivă în ce privește creșterea lor sănătoasă.
Robert Rodale, care a editat Grădinăritul organic, descrie încercarea sa de a înființa o livadă pură de nuci pe proprietatea sa. El i-a plantat la distanța potrivită unul de altul și a făcut toate lucrările necesare pentru a le asigura o creștere viguroasă, însă nu le-a mers niciodată prea bine. Acum, el știe că pomilor le merge mai bine atunci când în jurul lor sunt și alți pomi. Rodale spune așa: „Copacilor le place să vadă frunze și ramuri străine și să atingă rădăcini subterane străine.”
Când toți pomii sunt la fel, peisajul este monoton; când sunt diferiți, varietatea este plăcută. Experții în pomicultură ne spun că pomii plantați în rânduri mixte se ajută unul pe altul, protejându-se reciproc împotriva bolilor și dăunătorilor.
Copacii seamănă cu oamenii. Nu ar fi plictisitor ca fiecare individ să arate și să acționeze exact ca ceilalți? Biserica lui Dumnezeu de pe pământ este ca o livadă cu tot felul de pomi frumoși care arată frumusețea Creatorului și care se ajută unul pe altul.
Și-i învăța și zicea: „Oare nu este scris: «Casa Mea se va chema o casă de rugăciune pentru toate neamurile?» Dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari.”
Marcu 11:17
Lui Isus îi plăcea să spună istorioare din natură pentru a ajuta pe ascultătorii Săi să înțeleagă mesajul Său. Cât de mult mi-ar plăcea să fi fost unul dintre cei care au ascultat povestirile Sale! Dacă Isus ar fi știut despre Chita și Gorab, poate că ar fi spus o povestire despre ei. De fapt, aceștia ar fi fost niște farisei de elită.
Chita era un babuin. Gorab era o cioară. Cei doi s-au cunoscut în Africa, locul lor de baștină. Chita era neastâmpărată și se amuza furând pâine și alte bunătăți de la bucătărie. Ca urmare, bucătarul și Chita nu se înțelegeau deloc bine, lucru care părea să-i facă și mai multă plăcere Chitei. Chita era o hoață înnăscută. Ea avea mâncare din belșug, cu toate acestea își petrecea cea mai mare parte a timpului său furând alimente.
Babuinii și ciorile nu sunt prieteni prin firea lor, iar sosirea lui Gorab n-a fost deloc pe placul Chitei. Chita se repezea la Gorab și încerca s-o amenințe în fel și chip. Dar Gorab și-a dat seama foarte curând că Chita juca teatru, așa că la următoarea ocazie, când Chita s-a repezit la ea, Gorab i-a tras una cu ciocul în nas. Acest fapt a revoluționat lucrurile imediat. În mod subit, Chita a început s-o respecte pe Gorab și nu peste mult timp au ajuns prieteni nedespărțiți.
Gorab a prins obiceiul de a-și răsfira aripile, lăsând-o pe Chita să prindă insectele dintre penele ei, un gest de adevărată afecțiune din partea babuinilor. Gorab a devenit de asemenea complice la hoție. Unul dintre ei distrăgea atenția bucătarului prefăcându-se că face ceva. În timp ce bucătarul îl alunga pe acesta, celălalt se strecura înăuntru și fura diferite lucruri. Însă când unul dintre ei reușea să fure niște mâncare, nu o împărțea cu celălalt. Este și o vorbă care spune: „nesimțit ca un hoț.” Ei bine, vorba aceasta se potrivea de minune celor doi.
Da, părerea mea e că Chita și Gorab ar fi fost niște farisei perfecți. Biserica lui Dumnezeu nu e un loc pentru cei ca Gorab și Chita, însă cu toate acestea, sunt prezenți.