Pret oferta saptămânii
44.00 Lei33.00 Lei
Pret intreg
59,00 Lei
Pret intreg
35,00 Lei
- Home
- Produse
138Lei96.60 Lei
- Citește
- Descarcă
- Inspiraționale
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: Devoțional de dimineață
Mare este Domnul nostru și puternic prin tăria Lui, priceperea Lui este fără margini.
Psalmii 147:5
Mulți presupun că religia catolică este neatractivă și închinarea ei este un șir de ceremonii plictisitoare și fără rost. Aici ei greșesc. Deși bazat pe o înșelăciune, romanismul nu este un fals grosolan și vulgar. Serviciile religioase ale Bisericii Romei sunt ceremonii foarte impresionante. Desfășurarea fastuoasă și solemnă a ritualurilor fascinează simțurile oamenilor și aduc la tăcere vocea rațiunii și a conștiinței. Ochiul este fermecat. Biserici magnifice, procesiuni impozante, altare de aur, sanctuare pline de pietre prețioase, picturi alese și sculpturi pline de măiestrie apelează la iubirea de frumos. Și urechea este captivată. Nimic nu ar putea depăși muzica. Tonurile bogate și profunde de orgă, împletite cu melodia multor voci, străbătând cupolele și coloanele somptuoase ale mărețelor catedrale, nu pot să nu impresioneze mintea cu uimire și reverență.
Această splendoare, pompă și ceremonie exterioară, care doar amețește dorințele adânci ale sufletului bolnav de păcat, este o dovadă a decăderii lăuntrice. Religia lui Hristos nu are nevoie de asemenea atracții care să o recomande. În lumina care strălucește de la cruce, adevăratul creștinism este atât de pur și atrăgător încât decorațiunile exterioare nu fac decât să-i ascundă adevărata valoare. Frumusețea sfințeniei, spiritul blând și liniștit sunt de valoare înaintea lui Dumnezeu.
Strălucirea stilului nu este un semn al unei gândiri curate și înălțătoare. Cele mai înalte concepții despre artă, gusturile cele mai rafinate adesea izvorăsc dintr-o minte cu totul pământească și senzuală. Acestea sunt adesea folosite de Satana pentru a-i face pe oameni să uite de nevoile sufletului, să piardă din vedere viitorul vieții veșnice, să-I întoarcă spatele Ajutorului lor infinit și să trăiască numai pentru lumea aceasta.
O religie a lucrurilor exterioare este atractivă pentru inima nerenăscută. Pompa și ceremoniile închinării catolice au o putere seducătoare și fascinantă prin care mulți sunt înșelați și ajung să vadă în Biserica Romano-Catolică chiar poarta cerului. Nimeni nu este ferit de aceste influențe, în afară de cei care și-au înfipt ferm picioarele în temelia adevărului și a căror inimă este înnoită prin Duhul lui Dumnezeu. (The Signs of the Times, 30 iunie 1898)
Lucrurile frumoase din viață îmi întunecă sau îmi iluminează concepția despre Dumnezeu?
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: Devoțional de dimineață
Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove! Locuințele tale, Israele! Ele se întind ca niște văi, ca niște grădini lângă un râu, ca niște copaci de aloe pe care i-a sădit Domnul, ca niște cedri pe lângă ape.
Numeri 24:5,6
Aici, prosperitatea copiilor lui Dumnezeu este descrisă prin unele dintre cele mai frumoase tablouri regăsite în natură. Profetul îl aseamănă pe Israel cu văi fertile acoperite de recolte bogate, cu grădini înfloritoare udate de izvoare care nu seacă niciodată, cu arborele de santal frumos mirositor și cu mărețul cedru. Ultimul tablou menționat este unul dintre cele mai frumoase și mai potrivite care se găsesc în Sfânta Scriptură.
Cedrul de Liban era apreciat de toate popoarele Orientului. Familia de copaci din care face parte cedrul este răspândită pretutindeni pe unde a putut ajunge omul. Îi merge bine din regiunea polară până în zona tropicală; se bucură de arșița soarelui și nu se sperie de geruri; crește puternic de-a lungul apelor, dar se înalță maiestuos și în pustietățile arse de soare. Își înfige rădăcina adânc în stânca munților și dă piept vitejește cu furtuna. Frunzele lui sunt proaspete și verzi chiar și atunci când toate celelalte au murit de suflul iernii. Mai presus de toți ceilalți copaci, cedrul de Liban se deosebește prin tăria, trăinicia și puterea lui nepieritoare. Toate acestea sunt folosite pentru a-i ilustra pe aceia a căror „viață este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3). Sfânta Scriptură spune: „Cel fără prihană înverzește ca finicul și crește ca cedrul din Liban” (Psalmii 92:12). Mâna divină a înălțat cedrul ca rege peste pădure. „Chiparoșii nu erau de asemuit cu crengile lui, și platanii nu erau ca ramurile lui; niciun copac din grădina lui Dumnezeu nu era ca el în frumusețe” (Ezechiel 31:8). Cedrul este folosit deseori ca o emblemă a regalității, iar felul în care Scriptura îl folosește ca să-i reprezinte pe cei drepți arată cum îi consideră Cerul pe aceia care fac voia lui Dumnezeu.
Balaam a profetizat că împăratul lui Israel va ajunge mai puternic decât Agag. Acesta era numele dat regilor amaleciților, care în acea perioadă erau o națiune foarte puternică; dar Israel, dacă Îi rămânea credincios lui Dumnezeu, urma să își înfrângă dușmanii. Fiul lui Dumnezeu era Împăratul lui Israel, iar tronul Lui urma să fie așezat odată pe pământ și puterea Lui să se înalțe peste toate împărățiile pământului. (Patriarhi și profeți, p. 450)
Am stat să mă gândesc vreodată cum păcatul L-a împiedicat pe Isus să-Și întemeieze tronul ca Suveran de drept al pământului? Când va fi totuși restaurată guvernarea lui Hristos?
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: Devoțional de dimineață
Vestea pe care am auzit-o de la El și pe care v-o propovăduim este că Dumnezeu e lumină și în El nu este întuneric.
1 Ioan 1:5
În cursul manifestării lui Dumnezeu pentru poporul Său, lumina a fost dintotdeauna un simbol al prezenței Sale. La început, Cuvântul creator a făcut ca lumina să lumineze în întuneric. Lumina a fost ascunsă în stâlpul de nor, ziua, și în stâlpul de foc, noaptea, călăuzind marile oștiri ale lui Israel. Lumina a izbucnit cu înfricoșătoare măreție în jurul Domnului pe muntele Sinai. Lumina persista deasupra capacului chivotului din cortul întâlnirii. Lumina a umplut Templul lui Solomon, la inaugurare. Lumina a strălucit pe dealurile Betleemului când îngerii le-au adus vestea salvării păstorilor care privegheau.
Dumnezeu este lumină, iar în cuvintele: „Eu sunt Lumina lumii”, Hristos Își exprimă unitatea cu Dumnezeu și legătura Sa cu întreaga familie umană. El a fost Acela care la început a făcut ca lumina să „strălucească în întuneric” (2 Corinteni 4:6). El este lumina soarelui, a lunii și a stelelor. El era lumina spirituală care a luminat asupra lui Israel în simbol, în ceremonii și profeție. Dar lumina nu i-a fost dată numai lui Israel. După cum razele soarelui pătrund până în cele mai îndepărtate colțuri ale pământului, și lumina Soarelui Neprihănirii luminează asupra oricărui suflet.
„Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.” Lumea își are marii ei învățători, bărbați și femei, cu o inteligență uriașă și cu o minunată putere de cercetare, oameni ale căror cuvinte au stimulat gândirea și au scos la iveală domenii vaste de cunoaștere. Acești oameni au fost onorați ca binefăcătorii și îndrumătorii omenirii. Dar aici este Unul mai presus de ei.
„Tuturor celor ce L-au primit le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:12,18). Putem urmări succesiunea marilor învățați ai lumii până acolo unde se întind consemnările istoriei umane, dar Lumina a fost înainte de ei. După cum luna și stelele sistemului solar strălucesc în lumina reflectată de la soare, la fel, în măsura în care învățătura lor e adevărată, marii gânditori ai lumii reflectă razele Soarelui Neprihănirii. Fiecare perlă a gândirii, fiecare scânteiere a inteligenței sunt de la Lumina lumii. (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 464, 465)
Cum m-a ajutat Duhul Sfânt într-un domeniu personal deficitar?
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: Devoțional de dimineață
Mari și minunate sunt faptele Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernic; drepte și adevărate sunt căile Tale, Tu, Împărat al sfinților!
Apocalipsa 15:3, BTF
Dumnezeu a hotărât ca Prințul în natură umană al celor suferinzi să fie Judecătorul întregii lumi. Cel care a venit din curțile cerești să salveze omenirea de la moarte veșnică, Cel pe care oamenii L-au sfidat, respins și asupra căruia au acumulat tot disprețul de care sunt capabile ființele umane inspirate de Satana, Cel care S-a lăsat judecat de un tribunal pământesc și care a suferit moartea dezonorantă pe cruce – El este singurul care va pronunța o sentință ca răsplată sau ca pedeapsă. Cel care a fost supus suferinței și umilinței crucii aici, jos, va primi o deplină compensare în consiliul lui Dumnezeu și va avea acces la tron, recunoscut de întregul univers ceresc drept Împărat al sfinților. El Și-a asumat acțiunea de salvare și a arătat înaintea lumilor necăzute, a familiei cerești, că lucrarea pe care a început-o va fi în stare să o termine. Hristos este Cel care le dă ființelor umane harul pocăinței; meritele Sale sunt acceptate de Tatăl în contul fiecărui suflet care va ajunge să intre în familia lui Dumnezeu.
În ziua aceea a judecății și răsplătirii finale, atât sfinții, cât și păcătoșii Îl vor recunoaște pe Cel Crucificat drept Judecător al tuturor celor vii. Toate coroanele ce le vor fi date sfinților Celui Preaînalt vor fi înmânate personal de mâinile lui Hristos – mâinile acelea pe care preoții și conducătorii cruzi le-au condamnat la pironire pe cruce. El este singurul care le poate da oamenilor mângâierea vieții veșnice.
Magilor din Răsărit le-a fost dat un semn din cer să știe unde să-L caute pe Hristos. Îngerii s-au arătat păstorilor care își păzeau turmele pe dealurile Betleemului. Tot cerul a recunoscut venirea lui Hristos. Îngeri nevăzuți au fost prezenți în sala de judecată. Când Hristos a fost biciuit cu cruzime, cu greu au putut să îndure scena. Îngeri ai cerului au fost prezenți la moartea Sa. Întunericul care a acoperit pământul la crucificare a făcut nevăzute puterile cerești, dar pământul s-a cutremurat sub pașii mulțimilor de sus. Stâncile s-au rostogolit. Timp de trei ore, pământul a fost învăluit de întunericul dens; natura a acoperit cu haina ei neagră suferințele Fiului lui Dumnezeu. (Review and Herald, 22 noiembrie 1898)
Ce am să-I spun lui Isus când îmi va înmâna coroana?
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: Devoțional de dimineață
Oricine are nădejdea aceasta în El se curăță, după cum El este curat.
1 Ioan 3:3
Odată încheiată cuvântarea, Isus S-a întors către Petru și l-a rugat să îndepărteze corabia de mal și să arunce plasele de pescuit. Dar Petru era descurajat. Toată noaptea nu prinsese nimic. Cât fusese singur se gândise la soarta lui Ioan Botezătorul, care zăcea singur în închisoare. Se gândise la ceea ce îi aștepta pe Isus și pe urmașii Lui, la rezultatul slab al lucrării din Iudeea și la răutatea preoților și rabinilor. Până și ocupația pe care o avea nu-l mai satisfăcea și, în timp ce se uita la mrejele goale, viitorul i se arăta întunecat și plin de descurajare. „Învățătorule”, a zis el, „toată noaptea ne-am trudit și n-am prins nimic, dar, la cuvântul Tău, voi arunca mrejele.”
Noaptea era singura perioadă favorabilă pentru pescuitul la plasă în apa limpede a lacului. După ce muncise din greu toată noaptea fără succes, părea inutil să arunce năvoadele ziua, dar Isus dăduse poruncă și iubirea pentru Domnul lor i-a făcut pe ucenici să asculte. Simon și fratele lui au coborât mrejele. Când au încercat să le scoată, era așa de mult pește în ele încât începeau să se rupă. Au fost nevoiți să-i cheme pe Iacov și pe Ioan în ajutor. După încărcarea peștelui, amândouă corăbiile erau atât de pline încât erau în pericol să se scufunde.
Dar Petru nu se gândea la corăbii sau la încărcătură. Minunea aceasta, care le întrecea pe toate cele la care fusese martor, era pentru el manifestarea puterii divine. În Isus L-a văzut pe Acela care ținea sub stăpânirea Sa toată natura. Prezența dumnezeirii demascase propria lui stare de păcătoșenie. Iubirea pentru Învățătorul lui, rușinea pentru necredința proprie, recunoștința pentru îndurarea lui Hristos și, mai presus de toate, simțul necurăției personale în fața Infinitei Purități l-au copleșit. În timp ce tovarășii lui puneau la loc sigur peștele din mreje, Petru a căzut la picioarele Mântuitorului și I-a zis: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos.”
Era aceeași prezență a sfințeniei divine care îl făcuse pe profetul Daniel să cadă ca mort înaintea îngerului lui Dumnezeu. (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 245, 246)
Care a fost în viața mea momentul gen Petru –
moment când am simțit cât de păcătos sunt în comparație cu puritatea lui Isus?