Singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.
Ioan 1:18
Prin diverse canale, mesagerii cerești comunică în mod activ cu fiecare parte a lumii, iar atunci când oamenii Îl cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată și fierbinte, Domnul este înfățișat ca aplecându-Se de pe tronul Său de sus. El ascultă fiecare strigăt care Îl caută insistent și apoi îi răspunde: „Iată-Mă!” (...)
În fiecare precept predicat, Hristos Și-a expus propria viață. Legea sfântă a lui Dumnezeu era amplificată prin această reprezentare vie. El era Destăinuitorul minții infinite. El nu a exprimat sentimente sau opinii neclare, ci doar adevărul curat și sfânt. „Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan 18:37), a spus El. Hristos nu a înălțat niciun zid atât de înalt încât popoarele pământului să nu poată beneficia de purtătorii Săi de lumină, reprezentanții Săi. El îi invită pe oameni să-L privească de aproape pe Dumnezeu prin Sine Însuși, prin dragostea nemărginită astfel exprimată. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). El a iubit atât de mult lumea, încât nu putea să ofere mai puțin de atât. În acțiunea de răscumpărare a omenirii, Tatăl nu avea să cruțe nimic, oricât I-ar fi fost de drag, dacă era esențial pentru realizarea lucrării Sale. Avea să creeze șanse pentru omenire; avea să reverse asupra ei binecuvântările Sale; avea să acumuleze favoare peste favoare, dar peste dar, până când întreaga comoară a cerului era deschisă pentru toți aceia pe care a venit să-i salveze. Adunând toate bogățiile universului și lăsând deschise toate resursele naturii Sale divine, Dumnezeu le-a dat pe toate spre folosul ființelor umane. Acestea erau cadoul Său nesolicitat. Ce ocean imens de iubire este pus în mișcare, asemenea unei atmosfere divine în jurul lumii! Ce fel de dragoste este aceasta – Dumnezeul cel veșnic să adopte natura umană în persoana Fiului Său, pe care să o ducă înapoi în locurile preaînalte din cer!
Toate inteligențele cerești priveau cu imens interes lupta care se dădea asupra pământului – pământ despre care Satana pretindea că este al său. (...) Dar, iată, mila s-a impus. Când Fiul lui Dumnezeu trebuia să vină pentru a condamna lumea, El a venit ca neprihănire și pace să-i salveze nu numai pe urmașii lui Avraam, Isaac și Iacov, ci întreaga omenire. (The Youth’s Instructor, 29 iulie 1897)
Cum aș putea profita de binecuvântarea cunoașterii faptului că lumea, întreaga planetă, este învăluită într-un ocean de iubire divină?
Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneți aici și vegheați împreună cu Mine.
Matei 26:38
Când a simțit că unitatea Sa cu Tatăl a fost întreruptă, Domnul Hristos S-a temut ca nu cumva, în natura Sa umană, să nu poată fi în stare să suporte conflictul care Îi stătea în față, lupta cu puterile întunericului. În pustiul ispitirii, destinul omenirii fusese în cumpănă. Domnul Hristos fusese atunci biruitor. Acum, ispititorul venise pentru ultima și cea mai cruntă luptă. Pentru acest moment se pregătise el în timpul celor trei ani de lucrare a Domnului Hristos. Totul era în joc pentru el. Dacă avea să dea greș aici, speranța lui de a fi atotstăpânitor se năruia – împărățiile lumii aveau să fie în cele din urmă ale Domnului, iar el avea să fie dat deoparte și aruncat afară. Dar, dacă Domnul Hristos putea fi înfrânt, atunci pământul avea să devină împărăția lui Satana, iar omenirea avea să fie pentru totdeauna sub puterea lui. Cu implicațiile acestui conflict în atenție, sufletul Domnului Hristos era plin de groaza despărțirii de Dumnezeu. Satana Îi șoptea că, dacă devenea garantul unei lumi păcătoase, această despărțire avea să fie veșnică. El avea să fie identificat cu împărăția lui Satana și niciodată nu va mai putea fi una cu Dumnezeu.
Şi, de fapt, ce urma să se câștige prin acest sacrificiu? Cât de lipsite de perspectivă păreau vinovăția și nerecunoștința oamenilor! Şi astfel, în modul cel mai crud, Satana făcea presiuni asupra Răscumpărătorului nostru, șoptindu-I: Cei care pretindeau că sunt mai presus de toți ceilalți în cele materiale și spirituale Te-au respins. Ei caută să Te distrugă pe Tine, care ești Baza, Esența și Garanția promisiunilor făcute lor ca popor deosebit. Chiar unul dintre ucenicii Tăi, care a ascultat sfaturile și învățăturile Tale și care a fost primul în activitatea bisericii, Te va vinde. Unul dintre cei mai zeloși urmași ai Tăi se va dezice de Tine. Toți te vor uita… Întreaga ființă a Domnului Hristos s-a cutremurat la acest gând. Faptul că aceia pe care El Se angajase să-i salveze, aceia pe care El îi iubea așa de mult, i se vor alătura lui Satana în planurile lui i-a străpuns sufletul. Lupta era teribilă, pe măsura vinovăției națiunii Sale, a acuzatorilor și a trădătorului Său, vinovăția unei lumi ce zăcea în nelegiuire. Păcatele omenirii apăsau greu asupra Domnului Hristos, simțământul mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului Îi zdrobea viața.
Priviți-L cântărind prețul care trebuia plătit pentru salvarea celor păcătoși! În agonia Sa, El S-a prins de pământul rece, ca și când ar fi vrut să împiedice îndepărtarea Sa și mai mult de Tatăl Său. (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 686, 687)
Trebuie să fac ceva cu greutatea rezultată din vina păcatelor mele?
Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire.
1 Ioan 1:9
Dumnezeu nu renunță la noi din cauza păcatelor noastre. Putem să facem greșeli și să-L întristăm pe Duhul Său, dar, când ne pocăim și venim la El cu inima smerită, El nu ne întoarce spatele. Sunt piedici care trebuie înlăturate. Au fost cultivate sentimente greșite și au existat mândrie, mulțumire de sine, nerăbdare și murmurări. Toate acestea ne despart de Dumnezeu. Păcatele trebuie să fie mărturisite și să aibă loc o acțiune mai profundă a harului în inimă. Aceia care se simt slabi și descurajați pot să ajungă oameni ai lui Dumnezeu puternici și să facă o lucrare nobilă pentru Domnul. Dar trebuie să aibă o perspectivă înaltă în lucrarea lor și să nu fie influențați de motive egoiste.
Trebuie să învățăm în școala lui Hristos. Numai neprihănirea Sa poate să ne dea dreptul de a primi toate binecuvântările legământului harului. Am dorit și am încercat mult să obținem binecuvântările acestea, dar nu le-am primit, pentru că am cultivat ideea că am fi în stare să facem noi înșine ceva care să ne facă vrednici de ele. Noi am privit tot la noi și nu am crezut cu adevărat că Domnul Isus este un Mântuitor viu. Să nu credem că talentul și meritele noastre ne vor mântui! Singura noastră speranță de mântuire este harul lui Hristos. Prin profetul Său, Domnul promite: „Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând” (Isaia 55:7). Trebuie să credem promisiunea așa cum este ea și să nu confundăm credința cu sentimentele. Când ne încredem pe deplin în Dumnezeu, când ne bazăm pe meritele lui Isus ca Salvator care iartă păcatele, primim tot ajutorul pe care ni-l putem dori.
Noi privim la noi înșine ca și când am avea puterea să ne salvăm singuri, dar Domnul Isus a murit pentru noi tocmai pentru că nu suntem în stare să ne mântuim singuri. El este speranța, îndreptățirea și neprihănirea noastră. Nu trebuie să fim descurajați și să ne temem că nu avem Mântuitor sau că Lui nu-I este deloc milă de noi. Chiar în acest moment, El Își îndeplinește lucrarea pentru noi, invitându-ne să venim la El în starea noastră neajutorată, ca să fim salvați. Noi Îl dezonorăm prin necredința noastră. (Solii alese, vol. 1, pp. 350, 351)
Care este rolul simțămintelor în experiența mea spirituală? Cum aș putea face credința, și nu sentimentele, să fie sursa acțiunilor mele?
Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus Hristos.
Ioan 1:17
Hristos îi dă aici întregului Său popor un exemplu al modului în care El acționează pentru salvarea omului. Fiul lui Dumnezeu Se identifică pe Sine cu oficiul și autoritatea bisericii Sale organizate. Binecuvântările Sale vin prin cei aleși de El, conectând astfel omenirea la canalul prin care se revarsă acestea.
Conștiinciozitatea strictă a lui Pavel în lucrarea sa de persecutare a sfinților nu i-a adus scutirea de vinovăție atunci când Duhul lui Dumnezeu l-a impresionat să recunoască cruzimea acțiunii sale. El trebuia să devină un elev al ucenicilor. Avea să învețe că Isus, pe care, în orbirea sa, Îl considerase un impostor, era într-adevăr Autorul și Temelia întregii religii a poporului ales al lui Dumnezeu din zilele lui Adam și Desăvârșitorul credinței atât de clar arătate în viziunea sa de iluminare.
Pavel L-a văzut pe Hristos ca Apărător al adevărului, Împlinitor al tuturor profețiilor. Se considerase că Hristos făcuse inutilă Legea lui Dumnezeu, dar, când viziunea lui spirituală a fost atinsă de degetul lui Dumnezeu, Pavel a aflat de la ucenici că Hristos era Promotorul și Baza întregului sistem iudaic al jertfelor și că, prin moartea Sa, simbolul și realitatea s-au întâlnit și Hristos a venit în lume cu scopul special de a revendica valabilitatea Legii Tatălui Său. În lumina Legii, Pavel s-a văzut pe sine însuși ca păcătos. Acea lege pe care el credea că o păzise cu zel îl dezvăluia acum drept călcător al ei. În lumina Legii, Pavel s-a văzut păcătos, a murit față de păcat și a devenit ascultător de cerințele Legii lui Dumnezeu. El s-a pocăit de păcate și a avut credință în Isus Hristos ca Mântuitor personal, a fost botezat și L-a predicat pe Isus tot atât de conștiincios, de silitor, cum Îl prigonise mai înainte.
În convertirea lui Pavel ne sunt date o serie de principii importante pe care nu trebuie să le uităm niciodată. Răscumpărătorul lumii nu evaluează experiența și manifestările religioase în afara bisericii Sale organizate și recunoscute, acolo unde are o biserică. (Scrisoarea 54, 1874)
Am avut vreodată vreo descoperire de la Isus Hristos? Și, dacă da, ce schimbare a produs aceasta în modul de a-mi trăi credința?
El învăța pe oameni în sinagogile lor și era slăvit de toți.
Luca 4:15
Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” (Ioan 7:46). Pe drept cuvânt s-ar fi putut spune acest lucru despre Hristos chiar și dacă lecțiile Sale s-ar fi limitat doar la sfera fizicului și a intelectului sau la chestiuni de teorie și speculație. Ar fi putut să dezlege mistere pentru a căror înțelegere ar fi fost nevoie de secole de efort și de studiu. Ar fi putut face sugestii în domenii științifice, sugestii care, până la încheierea timpului, ar fi fost o adevărată hrană pentru minte și un stimulent pentru invenții. Dar nu a făcut acest lucru. Nu a zis nimic cu scopul de a satisface curiozitatea sau de a stimula ambiția egoistă. Nu S-a ocupat de teorii abstracte, ci de ceea ce este esențial pentru dezvoltarea caracterului, de ceea ce îl poate ajuta pe om să-L cunoască pe Dumnezeu și îi poate mări puterea de a face bine. A vorbit despre acele adevăruri care au legătură cu modul în care trăim și care unesc omul cu veșnicia.
În loc să-i îndemne pe oameni să studieze teorii omenești despre Dumnezeu, despre Cuvântul Său sau faptele Sale, El i-a învățat să-L vadă manifestându-Se în faptele Sale, în Cuvântul Lui și prin providența Sa. Le-a adus mintea în contact cu mintea Celui Infinit. (...) Niciodată până atunci nu mai vorbise cineva cu o așa mare putere de a stimula gândirea, de a aprinde aspirațiile, de a trezi orice capacitate a trupului, a minții și a sufletului.
Învățăturile și dragostea lui Hristos se adresau întregii lumi. Nu există vreo împrejurare în viață, vreo criză în experiența umană care să nu fi fost anticipată în învățăturile Sale și la care principiile Sale să nu se aplice. El este Prințul tuturor educatorilor, iar cuvintele Sale vor constitui o călăuză pentru toți cei care lucrează alături de El până la sfârșitul timpului.
Pentru El, prezentul și viitorul, ceea ce este aproape și ceea ce este îndepărtat, erau același lucru. Avea în vedere nevoile întregii omeniri. Înaintea minții Sale se desfășurau toate eforturile și realizările umane, toate ispitele și conflictele, toate încurcăturile și pericolele. Orice inimă, orice familie, orice plăcere, bucurie și aspirație Îi erau cunoscute.
El nu numai că a vorbit în favoarea tuturor oamenilor, ci le-a și vorbit tuturor oamenilor. Copilașului, în bucuria dimineții vieții, inimii însetate și neliniștite a tânărului, celor maturi, în puterea anilor lor, celor vârstnici, în slăbiciunea și oboseala lor – mesajul Lui s-a adresat tuturor, fiecărui om, din orice țară și din orice epocă. (Educație, pp. 81, 82)
Hristos este un excelent Învățător. Ce fel de elev ar spune El că sunt?