Când strigă cei fără prihană, Dumnezeu aude și-i scapă din toate necazurile lor.
Psalmii 34:17
Când Mântuitorul Și-a început lucrarea de slujire, concepția populară despre Mesia și despre lucrarea Lui era de așa natură încât poporul era cu totul nepregătit să-L accepte. Spiritul adevăratei devoțiuni se pierduse în tradiție și în formalism, iar profețiile erau interpretate sub influența inimii mândre și iubitoare de lume. Evreii așteptau venirea lui Mesia nu ca un salvator din păcat, ci ca un mare prinț care urma să aducă toate națiunile sub conducerea supremă a Leului din seminția lui Iuda. În van căutase Ioan Botezătorul să-i cheme la pocăință cu puterea pătrunzătoare a profeților din vechime. În van Îl indicase el pe Isus, pe malul Iordanului, ca Mielul lui Dumnezeu care îndepărtează păcatul lumii. Dumnezeu Se străduise să le îndrume gândurile spre profeția lui Isaia cu privire la un Mântuitor care suferă, dar ei nu au fost dispuși să asculte.
Dacă învățătorii și conducătorii din Israel s-ar fi supus harului Său transformator, Domnul Isus i-ar fi făcut ambasadorii Lui între oameni. În Iudeea fusese proclamată prima venire a Împărăției și chemarea la pocăință. Prin alungarea profanatorilor din Templu, Domnul Isus Și-a anunțat misiunea în calitate de Mesia – Cel care va curăța templul sufletului de pata păcatului și va face din poporul Său un templu sfânt pentru Domnul. Dar conducătorii evrei nu au fost dispuși să se umilească pentru a-L accepta pe Învățătorul umil din Nazaret. La cea de a doua călătorie a Sa în Ierusalim, Domnul Isus a fost somat să se prezinte în fața sinedriului și numai frica de popor i-a determinat pe acei demnitari să nu încerce să-I ia viața. După aceea, Domnul a părăsit Iudeea și a început să lucreze în Galileea.
Activitatea Lui în Galileea a continuat mai multe luni, până la rostirea Predicii de pe Munte. Mesajul pe care îl prezentase de-a lungul țării, că „Împărăția cerului este aproape” (Matei 4:17), captivase atenția oamenilor din toate categoriile sociale, înflăcărând și mai mult speranțele lor ambițioase. Faima noului Învățător ajunsese până dincolo de granițele Palestinei și, în ciuda atitudinii conducătorilor, era larg răspândită ideea că El ar putea fi Eliberatorul mult așteptat. (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 1–3)
Tânjesc eu după ziua când Isus mă va scoate din prezența păcatului?
Crezi că n-aș putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?
Matei 26:53
Mulți dintre ascultătorii lui Hristos care locuiau în Ierusalim și care nu erau neștiutori de comploturile conducătorilor la adresa Lui se simțeau atrași de El cu o putere irezistibilă. Îi stăpânea convingerea că El era Fiul lui Dumnezeu. Dar Satana era gata să strecoare îndoiala și, pentru aceasta, calea era pregătită de chiar părerile lor greșite despre Mesia și venirea Lui. Toți credeau că Hristos trebuia să se nască la Betleem, dar că după ceva timp avea să dispară, iar la a doua Lui apariție nimeni nu avea să știe de unde venea. Nu puțini erau aceia care susțineau că Mesia nu avea nicio legătură de rudenie cu ființele umane. (...)
În timp ce ei pendulau între îndoială și credință, Isus le știa gândurile și le-a răspuns: „Mă cunoașteți și Mă știți de unde sunt. Eu n-am venit de la Mine Însumi, ci Cel ce M-a trimis este adevărat, și voi nu-L cunoașteți.” Ei pretindeau că știu care ar trebui să fie originea lui Hristos, dar nu știau nimic despre ea. Dacă ar fi trăit în deplină armonie cu voința lui Dumnezeu, L-ar fi cunoscut pe Fiul Lui când El li S-a descoperit.
Ascultătorii ar fi trebuit să înțeleagă cuvintele lui Hristos. Ele erau o repetare clară a celor susținute de El în fața sinedriului cu multe luni înainte, când Se declarase Fiul lui Dumnezeu. După cum atunci conducătorii încercaseră să-I pună la cale moartea, la fel încercau și acum, dar erau împiedicați de o putere nevăzută, care le limita furia. (...)
Erau foarte mulți oameni care credeau în El și se întrebau: „Când va veni Hristosul, va face mai multe semne decât a făcut omul acesta?” Conducătorii fariseilor, care urmăreau agitați mersul lucrurilor, au prins cuvintele de simpatie șoptite de mulțime. Dând fuga la mai-marii preoților, au făcut planul să-L aresteze. Totuși au aranjat să-L prindă când era singur, deoarece se temeau să pună mâna pe El în fața poporului. Din nou, Isus a dovedit că le citește gândurile. „Mai sunt cu voi puțină vreme”, a zis El, „și apoi Mă duc la Cel ce M-a trimis.” În curând urma să găsească un refugiu dincolo de atingerea batjocurilor și a urii lor. Urma să Se înalțe la Tatăl, spre a fi din nou Cel adorat de îngeri. (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 457, 458)
Cum s-au simțit îngerii văzându-L pe Isus suferind?
Nu este niciun leac alinător în Galaad? Nu este niciun doctor acolo? Pentru ce nu se face vindecarea fiicei poporului Meu?
Ieremia 8:22
Scriptura spune că oamenii „trebuie să se roage necurmat și să nu se lase” (Luca 18:1). (...) Adesea, cei sănătoși uită de îndurările minunate ce le sunt oferite zi după zi, an după an și nu-I aduc lui Dumnezeu nicio dovadă de prețuire pentru binecuvântările Sale. Însă, când vine boala, își amintesc de Dumnezeu. Când îi lasă puterile, oamenii simt că au nevoie de ajutorul divin. Iar Dumnezeul nostru îndurător nu Se întoarce niciodată de la sufletul care caută cu sinceritate să primească ajutor de la El. Domnul este refugiul nostru atât în vreme de boală, cât și de sănătate. (…)
Iar Hristos este astăzi același Medic plin de compasiune care a fost și în timpul lucrării Sale pământești. În El se găsește balsam vindecător pentru fiecare boală, putere de refacere în orice infirmitate. Ucenicii Săi de astăzi trebuie să se roage pentru cei bolnavi cu aceeași sinceritate cu care s-au rugat ucenicii din vechime. Și vor avea loc vindecări, căci „rugăciunea făcută cu credință va mântui pe cel bolnav” (Iacov 5:15). Avem puterea Duhului Sfânt, siguranța netulburată a credinței, care poate cere împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu. Promisiunea Domnului: „Își vor pune mâinile peste cei bolnavi și ei se vor însănătoși” (Marcu 16:18) este la fel de demnă de crezare ca și în zilele apostolilor. Ea arată privilegiul pe care îl au copiii lui Dumnezeu, iar credința noastră ar trebui să se ancoreze de tot ce poate cuprinde. Slujitorii lui Hristos sunt canalele prin care lucrează Dumnezeu și, prin ei, El dorește să-Și exercite puterea vindecătoare. Este datoria noastră să-i aducem pe cei bolnavi înaintea lui Dumnezeu în brațele credinței noastre. Ar trebui să-i învățăm să creadă în Marele Vindecător. Mântuitorul dorește ca noi să-i încurajăm pe cei bolnavi, pe cei deziluzionați, pe cei loviți, să se prindă de tăria Sa. (…)
Însă noi nu putem cere împlinirea făgăduințelor Sale decât atunci când trăim în ascultare de Cuvântul Său. Psalmistul spune: „Dacă aș fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul” (Psalmii 66:18). Dacă Îi dăm ascultare numai în parte, cu jumătate de inimă, promisiunile Sale nu se vor împlini pentru noi.
În Cuvântul lui Dumnezeu avem îndrumări cu privire la rugăciunea specială pentru însănătoșirea celor bolnavi. Dar înălțarea unei asemenea rugăciuni este unul dintre cele mai solemne lucruri și trebuie făcută cu multă grijă. (Divina vindecare, pp. 225–227)
Ar trebui să-I cer lui Dumnezeu vindecare pentru cei care s-au îmbolnăvit din cauza îngăduinței de sine? Ar putea redobândirea sănătății lor să le schimbe comportamentul?
Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!
Luca 18:13
Cu o conștiință sensibilizată, multe suflete chinuite care îndură suferințe fizice ca rezultat al unei păcătuiri continue vor striga: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul! Fă din mine copilul Tău!” Acesta este momentul când pastorul, fiind puternic în credință, trebuie să fie pregătit să-i spună suferindului că există speranță pentru cel care se pocăiește, că oricine tânjește după ajutor și acceptare poate găsi eliberare și pace. Cel care, cu blândețe și iubire, îi vestește Evanghelia sufletului necăjit, care are o nevoie atât de mare de mesajul ei de speranță, este purtătorul de cuvânt al Aceluia care S-a jertfit pe Sine pentru omenire. Când adresează cuvinte utile și adecvate și când înalță rugăciuni pentru cel care zace pe patul suferinței, Domnul Isus Însuși este cel care vorbește. Dumnezeu vorbește prin buzele oamenilor. Inima este impresionată. Natura umană este adusă în contact cu natura divină.
Pastorul ar trebui să înțeleagă din experiență că puterea mângâietoare a harului lui Hristos aduce sănătate, pace și bucurie deplină. El ar trebui să-L cunoască pe Hristos ca Acela care i-a chemat pe toți cei trudiți și împovărați să vină la El și să găsească odihnă. Pastorul să nu uite niciodată că prezența iubitoare a Mântuitorului este continuu alături de fiecare persoană menită de Dumnezeu să împartă binecuvântări spirituale. Reținerea acestui fapt va conferi vitalitate credinței și stăruinței lui în rugăciunile pe care le înalță.
Astfel, pastorul poate să le ofere celor care îi cer ajutorul puterea dătătoare de viață a adevărului lui Dumnezeu. El le poate vorbi despre actele de vindecare ale Domnului Hristos, poate îndrepta gândurile celor bolnavi spre Acela care este Marele Medic, Lumina și Viața, Mângâierea și Speranța. El le poate spune că nu trebuie să dispere, că Mântuitorul îi iubește și că, dacă I se consacră Lui, vor avea iubirea Sa, harul Său și puterea Sa susținătoare. Pastorul să-i îndemne să se încreadă în promisiunile lui Dumnezeu, știind că Acela care a făcut aceste promisiuni este cel mai bun și cel mai loial Prieten al nostru. În timp ce se străduiește să le îndrepte mintea spre ceruri, el va descoperi că gândul la empatia duioasă a Aceluia care știe pe deplin cum să aplice balsamul vindecător le va genera celor bolnavi un simțământ de pace și liniște. (Slujitorii Evangheliei, pp. 213, 214)
Prieteniile adevărate cer timp, atenție, părtășie și grijă. Cât de adevărată este prietenia mea cu Isus?
Știu în cine am crezut.
2 Timotei 1:12
Apostolul [Pavel] privea spre marea veșnicie nu cu nesiguranță sau cu teamă, ci cu o speranță plină de bucurie și cu o așteptare plină de dor. Stând în locul martiriului său, el nu vedea nici sabia călăului, nici pământul care curând avea să-i primească sângele; el privea prin liniștitul cer albastru al acelei zile de vară până la tronul Celui Veșnic.
Acest bărbat al credinței a privit scara viziunii lui Iacov, reprezentându-L pe Hristos, legând pământul cu cerul și pe omul mărginit cu Dumnezeul cel nemărginit. Credința lui era întărită atunci când își amintea cum patriarhii și profeții s-au bazat pe Acela care era susținătorul și mângâierea sa și pentru care el își dădea viața. Din partea acestor bărbați sfinți, care în decursul secolelor au dat mărturie despre credința lor, el primea asigurarea că Dumnezeu este credincios. Pe acei apostoli care, pentru a predica Evanghelia lui Hristos, au pornit să țină piept bigotismului și superstiției păgâne, persecuției și disprețului, care nu și-au considerat valoroasă propria viață pentru a putea ține sus lumina crucii în mijlocul păienjenișului întunecos al necredinței – pe aceștia îi auzea el dând mărturie pentru Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. De pe scaunul de tortură, de pe rug, din închisoare, din vizuinile și peșterile pământului, el auzea strigătele de triumf ale martirilor. El auzea mărturia sufletelor statornice care, deși părăsite, lovite și chinuite, transmiteau totuși mărturia neînfricată și solemnă despre credință. (...) Aceștia, dându-și viața pentru credință, declară înaintea lumii că Acela în care s-au încrezut este în stare să-i salveze pe deplin.
Răscumpărat prin sacrificiul lui Hristos, spălat de păcat prin sângele Său și îmbrăcat în neprihănirea Sa, Pavel are în sine mărturia faptului că sufletul lui este prețios înaintea Mântuitorului. Viața sa este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu și el este convins că Acela care a învins moartea este în stare să păzească ceea ce I s-a încredințat. Mintea lui se prinde cu putere de făgăduința Mântuitorului: „Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6:40). Gândurile și speranțele lui sunt concentrate asupra celei de a doua veniri a Domnului său. Și atunci când sabia călăului coboară și umbrele morții se adună asupra martirului, ultimul gând care îi străfulgeră mintea, gând care va fi și cel dintâi în marea dimineață a trezirii, este acela al întâlnirii cu Dătătorul vieții, care îi va ura bun venit în bucuria celor binecuvântați. (Faptele apostolilor, pp. 511–513)
Îl cunosc eu pe Cel în care am crezut și care este singura mea speranță?