- Detalii
- Scris de: James A. și Priscila Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Aleg calea adevărului, pun legile Tale sub ochii mei.
Psalm 119:30
Câțiva forfecari negri (păsări acvatice asemănătoare pescărușilor) s-au hotărât să mențină curățenia într-una din parcările unui combinat chimic de pe coasta Texasului. Parcarea era acoperită cu scoici zdrobite și se pare că forfecarii au confundat-o cu o plajă, așa că s-au apucat să întemeieze o colonie acolo. Au trecut mai mulți ani și compania a făcut publicitate pe tot cuprinsul țării arătând faptul că forfecarii puteau trăi în mijlocul fumului și mirosurilor unui mare combinat chimic.
Apoi, într-o zi, unul dintre șefi a ordonat ca scoicile să fie îndepărtate. În locul scoicilor a apărut un gazon frumos de iarbă. Forfecarii, care nu se cuibăresc în iarbă, au plecat în altă parte, iar compania a ajuns din nou în atenția opiniei publice, de data aceasta negativ, pentru lipsa de grijă pe care au arătat-o față de forfecari. Consiliul de conducere al combinatului a hotărât ca parcarea să fie reamenajată pentru a asigura condițiile necesare forfecarilor. Amenajarea s-a făcut, dar forfecarii nu s-au întors.
Un expert în probleme de ecologie a fost angajat pentru a determina forfecarii să se întoarcă. Tehnica lui a fost simplă. El a confecționat niște mulaje de plastic care imitau perfect niște forfecari adevărați. A plasat perechea de falși forfecari pe terenul reacoperit cu scoici și a așteptat. Planul său a fost eficient. Când forfecarii au zărit ceea ce părea a fi o pereche de păsări din neamul lor stând pe plajă, s-au oprit pentru a le face o vizită. Foarte curând, terenul era din nou populat cu forfecari.
Experimente suplimentare făcute cu imitații au arătat că dacă acestea erau orientate într-o anumită direcție, păsările care soseau se așezau în aceeași poziție, chiar dacă aceasta ar fi însemnat să stea cu fața în bătaia vântului – lucru pe care nici un forfecar nu l-ar face în mod normal. Dacă s-a dorit declanșarea cuibăritului, au așezat mascotele unul lângă altul; a doua zi, toți forfecarii au început ritualul de cuibărire.
Isus a venit pe acest pământ pentru a ne arăta cum să trăim. Niciodată nu vom greși dacă vom urma exemplul Său, dar când privim la multele falsuri pe care Satana le ridică pentru a ne induce în eroare, vom sfârși de multe ori prin a apuca pe sens interzis.
- Detalii
- Scris de: James A. și Priscila Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții.
Matei 6:19,20
S-ar putea să fii surprins să afli că lalelele nu sunt originare din Olanda. Ele au ajuns acolo la sfârșitul anilor 1500 din Turcia. Poporul olandez a ajuns să fie obsedat de lalele. La începutul anilor 1600, comerțul cu lalele și cultivarea lalelelor a captivat întreaga economie a Olandei și timp de mai mulți ani a fost o nebunie colectivă care a și fost numită mania lalelelor.
Când apărea o nouă varietate (datorită unei mutații), proprietarul se putea considera bogat. Putea să i se întâmple oricui – chiar și un țăran putea să devină bogat peste noapte dacă o lalea mutantă creștea în grădina lui. Una dintre aceste varietăți numită vicerege a fost vândută în schimbul următoarelor bunuri: două încărcături de grâu, patru încărcături de secară, patru boi, opt porci, 12 oi, două butoaie de vin, patru butoaie de bere, două măsuri de unt, 500 kg de brânză, un pat, un costum și un pocal de argint.
Totuși, nu toți recunoșteau valoarea bulbilor. Un olandez bogat a primit o încărcătură de bunuri. Un marinar l-a anunțat că vasul sosise. Comerciantul a fost așa de încântat, încât i-a dat marinarului de mâncare un platou întreg de pește. Luând din încărcătură ceva ce pentru el semăna cu o ceapă, marinarul o drese cu ulei și oțet și mâncă pe săturate. Ulterior s-a descoperit că „ceapa" fusese un bulb de lalea din a cărui valoare ar fi putut hrăni întregul echipaj timp de un an.
N-a trecut mult până ce mulți olandezi și-au cultivat toate terenurile cu bulbi de lalea. Atunci, piața s-a prăbușit și n-au mai rămas decât cu bulbii pe care nimeni nu-i mai cumpăra. Guvernul Olandei a fost pe marginea prăpastiei falimentului.
Dumnezeu a creat florile pentru a arăta harul cel minunat al caracterului Său. Păcatul ia ceea ce este frumos și face din el un blestem. Frumusețea simplă a lui Isus este la dispoziția fiecăruia și totuși este atât de prețioasă încât valorează mai mult decât toate bogățiile din toate țările lumii.
- Detalii
- Scris de: James A. și Priscila Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Și am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veșnică pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod.
Apocalipsa 14:6
Ziua judecății se apropie repede. Isus, Marele nostru Preot își îndeplinește la această oră slujba Sa de curățire din sanctuarul din ceruri. Noi, poporul Său, așteptăm ceasul când El va pune jos sceptrul Său și va zice: Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. (Apocalipsa 22:12).
Pe tot parcursul istoriei regiunilor tropicale ale globului, a fi mâncat de crocodili este considerat ca o împlinire a unui blestem dumnezeiesc. În mentalitatea generală, persoana care moare în acest fel nu va mai avea nici o speranță de viață veșnică. Un astfel de om nu mai poate fi nici înviat și nici salvat într-un alt mod. Iată un caz uimitor întâmplat în Africa de Est cu mai mulți ani în urmă.
Lutembe era un crocodil oarecum domesticit care trăia în Lacul Victoria, în apropiere de localitatea Entebbe din Uganda, în anii 1920 și 1930. Am zis „oarecum domesticit" pentru că după câte știm, crocodilii nu pot fi îmblânziți pe deplin. Acest crocodil faimos, asemenea multor crocodili mari, se delecta din când în când devorând câte o persoană. Dar Lutembe era considerat un judecător sacru care mânca numai oameni vinovați de fapte rele. Cu cât faima lui se răspândea mai mult, cu atât creștea și teama cu care era privit. N-a trecut mult până când sătenii au început să aducă persoane suspectate de anumite crime ca să fie judecați de Lutembe. Dacă îi mânca, erau vinovați; dacă nu-i mânca, erau eliberați. Sentința era pronunțată de jivină.
Dar atunci când Isus va reveni ca judecător, dreptatea Lui va fi însoțită de milă. Noi toți suntem păcătoși și fiara ar vrea să ne devoreze pe toți. Dar dacă ne încredem în Isus și îi dăm voie să trăiască în inimile noastre, atunci suntem judecați prin meritele Lui. Fiara poate să scoată flăcări și fum, dar de atins nu ne va putea atinge.
- Detalii
- Scris de: James A. și Priscila Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.
Ioan 3:17
Bătălia pentru salvarea crapului pitic a fost considerată bizară. Probabil că risipa mare de bani, timp și energie pentru un peștișor cafeniu care trăiește într-un singur lac, dintr-o peșteră din Nevada, este puțin cam exagerată, dar să ne gândim puțin care este miza pentru niște oameni care nu acceptă dispariția niciunei forme de viață.
La un moment dat nu mai erau decât vreo două sute de astfel de peștișori în toată lumea. Specia a supraviețuit timp de nenumărate sute de ani în peștera aceasta din Nevada și au învățat să facă față la vicisitudinile mediului – lucru de loc simplu.
Bătălia se dă între cei care nu vor ca crapul pitic de Nevada să dispară și un fermier care vrea să folosească apa pentru a iriga pământul. Dacă fermierul ar folosi cantitatea de apă de care pretinde că are nevoie, lacul în care crapul pitic trăiește ar fi golit și probabil că peștele ar fi eliminat.
Cazul nu numai că a ajuns la tribunal, dar, din ultimele știri pe care le-am auzit, Curtea Supremă a Statelor Unite urmează să decidă soarta crapului pitic. Probabil cazul a fost soluționat până acum; nu știu rezultatul dar morala e aceeași: s-au născut atâtea griji pentru ceea ce unii au considerat că este un peștișor fără nicio valoare, care nu avea nici o putere de a decide asupra propriului său destin.
Când am citit despre bătălia pentru salvarea crapului pitic, mi-am zis: „Eu sunt acel mic peștișor!” Nu am nimic în mine care să-mi confere vreun merit de a fi salvat. Biblia spune că chiar neprihănirea mea nu e mai bună decât o cârpă murdară – deci ce motive ar putea avea cineva să mă salveze? Și totuși, cazul meu și al tău sunt la Curtea Supremă a universului. Deosebirea este totuși că noi ne putem alege destinul.
- Detalii
- Scris de: James A. și Priscila Tucker
- Categorie: Devoțional exploratori
De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevastă-sa.
Marcu 10:7
Desigur ai fost și tu la nunți, ocazii în care un bărbat și o femeie sunt uniți în dragostea lui Isus pentru a trăi împreună ca soț și soție și ca tată și mamă pentru copiii lor. A fi căsătorit este o experiență emoționantă care necesită ani de planificare, dacă se dorește ca ea să fie așa cum a intenționat Dumnezeu atunci când a instituit căsătoria în grădina Eden.
Îngăduie-mi să-ți povestesc despre căsătoria unei specii de viespi. Fiecare poveste de dragoste a acestor viespi începe cu o viespe femelă care iese din pământ și se târăște afară din adăpostul ei subteran pe un fir de iarbă sau pe tulpina unei buruieni. Ea se cațără pe o tulpină și adoptă poziția caracteristică pentru a atrage masculii. Când e pregătită, se învăluie într-un parfum care are un efect irezistibil asupra masculilor și începe să cânte un cântec de dragoste. Combinația de parfum și cântec atrage unul sau mai mulți masculi care așteptau tocmai această combinație. Ei știu ce vor și așteaptă semnalele potrivite.
Viespile femele ale acestei specii nu pot zbura și nu au timp ca să facă rost de mâncare. Ele trebuie să se ocupe de principala lor menire care este creșterea familiei, de îndată ce luna de miere a luat sfârșit. De aceea, masculul trebuie să fie puternic, în stare să zboare și să cunoască unde se află sursa de hrană.
Răspunzând chemărilor femelei, masculul sosește. El pur și simplu o ridică în zbor și o ia cu sine. Mi-ar plăcea să pot spune că trăiesc fericiți după aceea, însă ei nu trăiesc mult timp împreună. Masculul hrănește femela și o duce cu sine peste tot unde trebuie să meargă pentru a găsi hrană suficientă. Ea trebuie să fie sănătoasă și grasă atunci când depune ouăle. La timpul potrivit, femela este lăsată pe pământ și ea se îngroapă în țărână pentru a-și depune ouăle.
Cartea naturii este plină de ilustrații minunate ale dragostei. Este destul să observăm și să ascultăm, și cele descoperite ne vor ajuta să înțelegem modul cum Dumnezeu s-a îngrijit de fiecare dintre creaturile Sale.