- Detalii
- Scris de: Tricia (Wynn) Payne
- Categorie: Devoțional femei
Încolo, frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească.
Filipeni 4:8
Dacă paharul pare jumătate gol, nu uita că cealaltă jumătate este plină.
În urmă cu mai mulți ani, pe vremea când eram la seminar, eu și colega mea de cameră, Michaela, mergeam regulat la magazin pentru a ne aproviziona. Fiind o studentă care mă întrețineam singură, știam că banii erau... mai puțini. De aceea nimic nu se risipea, în special mâncarea!
Într-o zi, în timp ce încărcam mașina cu comorile noastre, accidental am scăpat o cutie de afine. Tot ce am putut vedea au fost delicioasele mele afine împrăștiate peste tot în parcare.
Și uite așa îmi pierd porția de fructe proaspete! mi-am zis. Am fost foarte dezamăgită. Nu îmi permiteam să îmi cumpăr altele. Dar, apoi, colega mea de cameră a spus ceva care mi-a schimbat pentru totdeauna felul în care privesc viața: „Tricia! Ți-a mai rămas o cutie cu afine!” Pentru mine, ceea ce mi-a spus Michaela a fost revoluționar. Puteam alege în ce mod percepeam situația. Puteam să mă concentrez pe ce era greșit sau să mă concentrez pe ce mergea bine. Puteam să mă plâng de ce am pierdut sau puteam fi recunoscătoare pentru ce mi-a rămas. Aș putea să mă vait pentru o greșeală sau aș putea să mă bucur pentru o realizare. Eu aleg în ce mod privesc lumea și circumstanțele în care mă aflu. Lucrurile asupra cărora aleg să mă concentrez fie mă vor ajuta să merg înainte, fie mă vor bloca în disperare.
În perioada în care mă recuperam în urma unei probleme medicale, această lecție mi-a rămas în minte. Da, au fost momente în care soțul meu, Shawn, trebuia să mă ia cu blândețe din fața oglinzii când eu înghețam încercând fără succes să îmi vindec rănile, dar gândul care îmi venea în minte – că „paharul meu” era pe jumătate plin – întotdeauna mă ajuta să pășesc înainte.
Am descoperit faptul că modul în care noi gândim sau cum vedem o situație sau o circumstanță, cu adevărat are un impact nu doar asupra recuperării, ci și asupra vieții. Cât de important este astfel să ne păzim gândurile. Trebuie să alegem asupra căror lucruri permitem minții noastre să zăbovească și să fim hotărâți cu privire la modul în care privim circumstanțele.
Tu din ce perspectivă ți-ai privit situația în ultimul timp? Indiferent care ar fi situația, Dumnezeu este mai mare!
- Detalii
- Scris de: Diana Halverson
- Categorie: Devoțional femei
Când veți ajunge la marginea apelor Iordanului, să vă opriți în Iordan.
Iosua 3:8
În perioada adolescenței nu m-am gândit niciodată să mă fac misionară. Pur și simplu într-acolo m-am îndreptat. Acum, după peste douăzeci de ani de slujire misionară, această lucrare a schimbat modul în care privesc viața. Mi-a schimbat inima! Am văzut cu ochii mei felul în care Dumnezeu coboară în zone izolate care sunt uitate de o mare parte a lumii, zone care sunt lovite de sărăcie, foamete și boală. Sunt atât de recunoscătoare că El mi-a permis să fiu implicată în această lucrare prețioasă a Sa!
Eu și soțul meu lucrăm în jungla din Nicaragua și ajutăm la înființarea de stații radio care să transmită dragostea, adevărul și speranța pe care le găsim în Isus satelor care sunt ținute captive de vrăjitorie și de practicile voodoo.
Recent, eu și soțul meu am călătorit din Puerto Cabezas la Rosita. Alte două echipe de misionari ne-au însoțit în această călătorie doar dus, de 135 de kilometri. Pe drumuri neasfaltate, această călătorie – doar dus – durează peste patru ore. Scopul călătoriei din acea zi era să transportăm niște echipament radio pentru o biserică mai mică în care s-a încercat din greu să se înființeze propria stație radio. Membrii echipelor erau foarte entuziasmați de faptul că puteau să Îl propovăduiască pe Isus prin undele radio – atât celor din comunitatea lor, cât și celor din zone mai îndepărtate! După o oră de călătorie am ajuns la râul Wawa Boom. Singura posibilitate de a traversa râul era cu feribotul. Administratorii feribotului oferă acest serviciu de la răsăritul soarelui până seara la ora 21. Când începe să se însereze înainte de ora 21, ora de închidere, administratorii au pregătite lumini puternice pentru a-i ajuta să traverseze râul. Totuși, nu este de dorit să ajungi la râu după ora 21, pentru că această stație de feribot este în mijlocul pustietății. În acea zonă nu există hoteluri și restaurante și nici poliție. După ce am trecut râul cu feribotul am ajuns în Rosita și am livrat echipamentul. De îndată, postul de radio a intrat pe frecvență. Ce zi uimitoare! Cât de mult ne-am bucurat cu toții – până am ajuns înapoi la stația de feribot de acum pustie și ea... la ora 21:24. Era prea târziu! Feribotul nu se zărea și eram pe cont propriu.
Astăzi, dacă te simți singură pe malurile unui râu uriaș plin de probleme fără vreo modalitate, omenește vorbind, de a traversa, adu-ți aminte de copiii lui Dumnezeu în fața Mării Roșii și a râului Iordan. Adu-ți aminte că, atunci când ei s-au încrezut în El, Dumnezeu a făcut o cale. El va face la fel și pentru tine.
- Detalii
- Scris de: Diana Halverson
- Categorie: Devoțional femei
După ce au vâslit cam douăzeci și cinci sau treizeci de stadii, văd pe Isus umblând pe mare și apropiindu-Se de corabie. Și s-au înfricoșat. Dar Isus le-a zis: „Eu sunt, nu vă temeți!” Voiau deci să-L ia în corabie. Și corabia a sosit îndată la locul spre care mergeau.
Ioan 6:19-21
Ajunși acolo, la stația de feribot închisă, eram acum singuri în întunericul nopții din Nicaragua. Nu erau lumini. Niciun hotel. Nu se zărea niciun om. Feribotul era undeva pe celălalt mal al râului Wawa Boom. Geamurile sparte din micul birou ne-au confirmat că eram pe cont propriu în acea noapte. „Putem încerca să ne facem comozi, pe cât posibil”, ne-a spus șoferul în timp ce parca mașina lângă râu. „Vom sta aici până la răsărit. Sau poate mai mult”, a adăugat el cu tristețe. „Tocmai ce a început ploaia. Poate râul se va umfla, așa că nu se va putea traversa în siguranță până mâine mai târziu.” Nu voiam să ne petrecem noaptea în mașină. Totuși, nu puteam dormi cu geamurile deschise din cauza țânțarilor. Ei pot transmite febra dengue și malaria – cu care am fost infectată de două ori. Ne-am rugat împreună, cerând ajutorul lui Dumnezeu pentru a ajunge acasă, dar doar dacă aceasta era voia Lui. Având asigurarea că Dumnezeu era la cârmă, ne-am așezat cât am putut de confortabil în acea mașină închisă, plină de umezeală și am adormit.
„Uite!” Strigătul plin de entuziasm al șoferului ne-a trezit brusc. Am dormit patruzeci și cinci de minute. Clipind din ochi, mă chinuiam să văd prin ploaie. Ceva se contura în fața mașinii. Arăta ca o ambarcațiune fantomă uriașă, dar, de fapt, era feribotul! Dar fără lumini. Fără echipaj. Fără sunete. Un singur om a dezlegat frânghia din față de la platforma feribotului și ne-a făcut semn să urcăm mașina pe feribot. Am mers înspre ambarcațiunea întunecată, eram singurul autovehicul de la bord. De la distanță, bărbatul (sau îngerul?) a refuzat cu mâna oferta de a plăti, lăsând în tot acest timp gluga peste ochi pentru a se feri de ploaie. Nu i-am văzut niciodată fața. Așa că în tăcere am traversat râul până pe celălalt mal. Deși aveam două camere lângă mine, nicio clipă nu m-am gândit – marcată de uimire și entuziasm – să iau una dintre ele în timp ce traversam râul. Privind înapoi, am văzut că micul birou lângă care parcaserăm încă era întunecos și stricat. Dumnezeu (care știu că era cu noi pe acel feribot!) ne-a dus înapoi la debarcader în acea noapte și am reușit să dorm în siguranță sub plasa mea de țânțari.
Lui Îi pasă atât de mult de noi. El dorește ca noi să avem încredere că El este cu noi în „bărcile” noastre, în încercările noastre – chiar și în mijlocul pustietății! Vremurile grele cu El ne întăresc întotdeauna credința în El!
- Detalii
- Scris de: Elinor Harvin Burks
- Categorie: Devoțional femei
Domnul este lângă toți cei ce-L cheamă, lângă cei ce-L cheamă cu toată inima.
Psalmii 145:18Nimeni să nu-ți disprețuiască tinerețea, ci fii o pildă pentru credincioși: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credință, în curăție.
1 Timotei 4:12
Dintotdeauna mi-a plăcut casa ei. Noi, copiii, am petrecut câte o săptămână acasă la bunica în multe veri. Eu și cele două surori mai mici dormeam într‑un pat dublu imens, de stil vechi, undeva sus, în „camera din mijloc”.
Mama mamei mele era o grădinăreasă pasionată și în grădina din fața și din spatele casei avea flori colorate. La parter, mă bucuram să trag cu ochiul din sufragerie, spre locul de servit masa, prin ușile franțuzești duble cu panouri de sticlă. Totul era ordonat și curat, dând mărturie de abilitățile ei de fostă menajeră. Bunica avea și o coafeză care venea acasă și uneori ne răsfăța și pe mine, și pe surorile mele, aranjându-ne părul.
Bunica iubea baseball-ul. Radioul ei transmitea entuziasmul comentatorilor sportivi ale căror voci uneori păleau în fața ovațiilor ei pentru eroii baseball-ului, precum Jackie Robinson, Hank Aaron sau Willie Mays, când vreuna din echipele lor juca. Totuși, viața ei nu a fost dintotdeauna fericită. Ea a fugit din Georgia în Detroit, Michigan, în perioada pe care sociologii o numesc în prezent Marea Migrație a afro-americanilor din sud, ca urmare a linșării unei rude.
Tinerii au întrebat cum au reușit să supraviețuiască migranții unor astfel de traume. Știu că unul dintre ei, Mattie Mae Peoples, avea obiceiul pe care trebuie să recunosc că și eu l-am adoptat acum, că sunt trecută de șaptezeci de ani. Primul lucru pe care îl auzeam dimineața din dormitorul ei era strigătul ei tânguitor: „Doamne Isus!” sau „Doamne, ai milă!” imediat după ce se trezea. Acum și eu mi-am dat seama că nu mai am suficientă tărie pentru a mă ridica sau pentru a-mi aduna gândurile până nu Îl salut cu glas tare pe Mântuitorul.
Prețuiesc legătura pe care bunica a avut-o cu adevăratul și viul Dumnezeu. Toți ar trebui să aibă un așa model.
Doamne, Îți mulțumesc pentru modelul pe care mi l-ai dat!
- Detalii
- Scris de: Rachel Williams-Smith
- Categorie: Devoțional femei
O, tăria mea! Pe Tine Te voi lăuda, căci Dumnezeu, Dumnezeul meu cel preabun, este turnul meu de scăpare.
Psalmii 59:17
Doi poeți afro-americani ai secolului al XX-lea, Paul Laurence Dunbar și Maya Angelou, explorează amândoi metafora „cântă păsările din colivie”. Chiar au lucruri interesante de spus, merită citite. Totuși, vă voi împărtăși ce am învățat eu despre această metaforă, de ce cântă păsările din colivie, prin momentele de răscruce prin care m-a trecut viața.
În primul rând, cântatul face parte din natura lor. Pasărea a fost făcută să cânte, dar, fiind în colivie, ea se confruntă cu o alegere – să capituleze în fața circumstanțelor sau să își trăiască viața. Pasărea din colivie cântă și o face în ciuda circumstanțelor. Cântecul înseamnă refuzul ei de a muri.
În al doilea rând, pentru că știe că vocea ei este auzită. Oricât de întunecată ar fi situația, Cineva aude. O Inimă de iubire primește notele. De ce să nu cânte pasărea din colivie atunci când cântul ei o leagă de Sursa care o susține?
În al treilea rând, pentru că sunetul ajunge la urechile care au nevoie să îi audă glasul, cântând în și în ciuda întunericului.
Parcă în prezent avem suficiente motive ca să nu cântăm, miza fiind tot mai mare pe zi ce trece. Mica noastră planetă aglomerată este zdruncinată de schimbări majore și provocările privind clima, războaie, dezastre naturale, crime și terorism. Comunitatea noastră globală luptă să răspundă oamenilor defavorizați. Traficul de persoane este la cote maxime. Politicile noastre naționale devin tot mai polarizate, retorică îmbibată în vitriol și ură. Chiar și așa, acum nu este momentul să păstrăm tăcerea. De asemenea, nu este momentul pentru ridicarea tonului, pentru reacții emotive zgomotoase și pentru a emite opinii personale. Dacă vorbești, folosește-ți vocea pentru a face diferența, pentru a răspândi lumină în întuneric, pentru a-i ancora pe cei aruncați de valuri și confuzi în mijlocul furtunii. Sau ascultă-i pe cei care pot face aceste lucruri și lucrează pentru a înțelege problemele astfel încât să poți vorbi inteligent și eficient atunci când ți se cere ajutorul. Să nu ne panicăm și să nu băgăm capul în nisip. Acum este timpul să ne punem centura de siguranță, să ne așezăm pe o temelie sigură și să ne formă voci autentice. Poate în colivia acestei lumi este întuneric, dar eu încă am un cântec pe care trebuie să îl cânt și îl voi cânta. Sper ca acest lucru să te inspire fie să îți găsești vocea, fie să o eliberezi.