- Detalii
- Scris de: Beatrice Tauber Prior
- Categorie: Devoțional femei
Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta!
Isaia 65:24
M-am dus spre cutia poștală cu inima grea. Acesta avea să fie primul meu Crăciun fără niciunul dintre părinții mei. Tatăl meu murise cu trei ani în urmă, iar mama tocmai ce trecuse și ea în neființă. Era începutul lui decembrie și mă gândeam la toate modurile în care Crăciunul avea să fie diferit fără părinții mei. Nu aveam să mai avem fursecuri făcute în casă și stollen(pâine germană pentru Crăciun). Nici cadouri alese cu drag de către părinții mei pentru copii. Nu avea cine să mai citească pasajele despre nașterea lui Isus, pe care tata le citea în Ajunul Crăciunul. Eu și sora mea nu aveam să mai primim devoționale pentru femei din partea mamei mele, lucru care se întâmplase în fiecare an al vieții mele de adult.
O tristețe imensă a pus stăpânire pe mine, în timp ce mă apropiam de cutia poștală. În mod ciudat, în ea era o cutie de la Pacific Press Publishing Association. Nu comandasem nimic de la acea editură, așa că mă întrebam de ce primisem o cutie de la ei. Am deschis cutia pe treptele din fața casei, iar înăuntru am găsit Devoționalul pentru femei pentru anul 2018. Mintea mea a început imediat să caute răspunsuri. Mama se simțise foarte rău înainte de moarte, așa că nu avea cum să fi comandat cartea în perioada aceea. Am deschis biletul care era în aceeași cutie și am citit: „Vă trimitem un exemplar de autor al cărții Notes of Joy– devoționalul anului 2018 pentru femei. Îți mulțumim pentru că ai ales să ne împărtășești poveștile tale!”
Ochii mi s-au umplut de lacrimi de recunoștință. Uitasem că trimisesem două devoționale în urmă cu trei ani. Devoționalul pentru femei venise în momentul în care aveam cea mai mare nevoie. În Ajunul Crăciunului, i-am dăruit surorii mele copia primită și i-am spus povestea cărții. Ochii i s-au umplut de lacrimi și mi-a mulțumit pentru cel mai frumos cadou de Crăciun pe care Îl primise vreodată. În carte era un devoțional cu titlul „Dragostea dăinuie”. Îl scrisesem după moartea tatălui meu. Fusese scris drept mulțumire pentru iubirea pe care părinții noștri au arătat-o întotdeauna față de familia noastră și față alții și pentru dragostea pe care Dumnezeu continuă să ne-o arate. Acum îmi amintea încă o dată, după moartea mamei mele, că, deși unii dintre oamenii pe care îi iubim nu mai merg alături de noi pe drumul nostru pe acest pământ, Tatăl nostru ceresc încă mai merge cu fiecare dintre noi în fiecare zi.
- Detalii
- Scris de: Sonia Kennedy-Brown
- Categorie: Devoțional femei
Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!
Apocalipsa 19:9
Este perioada sărbătorilor de iarnă. Mulți oameni se agită acum, făcându-și listele cu cadouri pentru prieteni și familie. Personal, mă bucur că în ultimii ani am decis împreună cu familia că avem destule pulovere, eșarfe, genți și portofele. Mai elimină din presiune, deși, trebuie să recunosc că iubesc să pregătesc preparate festive și prăjituri specifice sezonului.
Ne-am format, în timp, obiceiul de a pregăti mâncare pentru cei bolnavi, singuri sau descurajați, mai ales pentru că iubim acele momente de părtășie de calitate. Mi se încălzește inima când văd cum i se luminează fața lui tanti Vicky, care are nouăzeci și ceva de ani, atunci când vin cu o oală de supă și un ghiveci de legume făcute în casă, exact așa cum îi place ei. Macaroanele mele cu brânză bucură inima copilului căruia poate nu îi place mămăliga sau fasolea verde.
Astăzi aștept musafiri la cină. Masa este așezată deja, iar mâncarea este aproape gata. Toți cei pe care i-am invitat au acceptat de îndată cu bucurie. M-am întrebat: Ce mâncăruri le plac oare? Și, în cele din urmă, m-am decis să servesc feluri de mâncare tradiționale în combinație cu cele mai puțin tradiționale. Mirosul este deja ispititor. Trebuie să mai aștept câteva minute ca să scot tăvile din cuptor și să iau oalele de pe aragaz, apoi tot ce mai am de făcut este să aștept ca soneria să anunțe sosirea oaspeților. Mă bucur atât de mult atunci când îmi privesc oaspeții cum savurează o mâncare pe care am pregătit-o special pentru ei. Exclamațiile lor de încântare îmi vor încălzi inima.
Mai verific o dată masa, care arată uimitor, și mă laud în gând pentru pricepere. În timp ce privesc totul frumos aranjat, îmi trece prin minte un gând – Isus a spus că S-a dus să ne pregătească un loc. Și El, potrivit cu Matei 24, va face o ultimă verificare și Se va întoarce să ne ia acasă cu El. Îmi închid ochii și încerc să îmi imaginez masa pe care o va pregăti pentru mine și pentru credincioșii din toate timpurile. Văd pomul vieții, încărcat cu douăsprezece tipuri de roade. Oare va avea mango, avocado, căpșuni și ananas?
Știu că va fi o perioadă de sărbătoare, un ospăț pentru a-i ura bun venit miresei Sale. Deschiși sau închiși, ochii mei tot nu pot vedea slava acelui ospăț; mintea mea nu-l poate concepe. Pavel spune că frumusețea acelui moment nici măcar nu s-a suit la inimile noastre, dar este în regulă. Am încredere în Mântuitorul meu și nu vreau decât să fiu la masa lui de bun venit.
- Detalii
- Scris de: Sonia Kennedy-Brown
- Categorie: Devoțional femei
Un om a dat o cină mare şi a poftit pe mulţi. La ceasul cinei, a trimis pe robul său să spună celor poftiţi: „Veniţi, căci iată că toate sunt gata.” Dar toţi parcă fuseseră vorbiţi, au început să se dezvinovăţească.
Luca 14:16-18
– Da, cina mea festivă era gata, iar masa era așezată pentru opt persoane.
Cu doar douăzeci de minute înainte de timpul stabilit pentru întâlnire, le‑am trimis un mesaj-text șoferilor celor două mașini care se aflau pe drum spre noi. „Masa este gata!” Unul dintre șoferi a răspuns curând, sunând la ușa de la intrare. Celălalt șofer, care trebuia să îi aducă pe majoritatea invitaților, mi-a răspuns câteva minute mai târziu: „Mi-am început ziua târziu astăzi și nu am avut timp să termin tot ce aveam de făcut. Îmi pare rău, dar nu voi putea ajunge la întâlnire. Sper însă să mă bucur de clipe de părtășie cu voi foarte curând.”
Am simțit imediat o dezamăgire profundă, care mi-a lăsat un gol în stomac. Am decis să nu mă panichez. Trebuia să mă gândesc, înainte să răspund. Oaspetele care deja ajunsese s-a uitat la cât de frumos era aranjată masa, a tras în nări aroma mâncării proaspăt preparate și mi-a spus că de-abia aștepta să mănânce. I-am arătat atunci mesajul pe care tocmai îl primisem, pentru că îi cunoștea îndeaproape pe ceilalți invitați.
Cu oarecare frământare în glas, mi-a spus:
– Nu este vorba doar despre mâncare, ci despre întregul proces. Toată pregătirea pe care ai făcut-o în așteptarea acestui moment: stabilirea meniului, mersul la cumpărături, gătitul, curățenia, aranjatul mesei.
Îmi înțelegea dezamăgirea. Îi invitasem pe toți personal pentru că erau oameni dragi sufletului meu.
După ce i-am sunat și m-am rugat de ei, unii dintre ei au reușit să ajungă mai târziu. În timp ce savuram cina, am început să simt iarăși o oarecare bucurie.
Mi-a venit din nou în minte parabola lui Hristos din Luca 14. Totul era pregătit, dar invitații au găsit scuze ca să nu participe. Invitația nu era principala lor prioritate. Atunci, gazda și-a deschis ușa pentru cei care aveau să aprecieze cu adevărat: săracii, ciungii, orbii și șchiopii.
Sunt grijile acestei lumi mai importante pentru tine decât invitația lui Hristos la ospățul ceresc? Nu vom avea o a doua șansă. Ușa va fi închisă odată ce Mirele sosește.
Să ne pregătim!
- Detalii
- Scris de: Elaine Buchanan
- Categorie: Devoțional femei
Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos.
Filipeni 4:19
După o serie de evenimente în care am văzut mâna lui Dumnezeu, mi-am dat demisia, la patruzeci și unu de ani, pentru că simțeam că El mă cheamă să mă înscriu la cursuri pentru a mă pregăti ca evanghelist. Era luna decembrie, iar eu și soțul meu urma să călătorim din Baltimore, Maryland, Statele Unite ale Americii, spre școala din Dakota de Sud. Mama m-a implorat să merg altă dată. I-am răspuns:
– Dacă Dumnezeu poate să Își treacă poporul prin Marea Roșie, ne poate duce și pe noi până în Dakota de Sud.
Așa că pe 27 decembrie 2001 ne-am început excursia, cărând după noi o rulotă de unsprezece metri. Am avut o excursie lipsită de evenimente, cu câinele dormind între noi doi, până în ultima dimineață. Umplusem ambele rezervoare cu apă ca să putem face duș. Dar seara eram prea obosiți și ne era prea frig ca să mai facem duș sau să folosim apa. În ziua de Anul Nou, în 2002, la ora 5:00 dimineața, soțul meu s-a uitat la mine și mi-a zis:
– Avem o problemă. Nu mai avem gaz (propan) ca să încălzim rezervoarele. S-ar putea ca apa să înghețe și să se spargă toate țevile din rulotă.
Având munți și într-o parte și în alta, am tras pe acostament. Temperatura era cu mult sub zero grade. Am dat câteva telefoane, inclusiv către poliția statală. Toți au avut același răspuns: „Sunteți în mijlocul pustiului. Este ziua de Anul Nou. Aveți câteva ore de mers până să găsiți ajutor undeva.”
– Hai să ne rugăm, i-am spus soțului meu.
Ne-am plecat capetele și ne-am rugat. Când am spus „Amin”, am auzit un ciocănit în geamul șoferului. Răspunsul meu imediat a fost să blochez ușile, dar soțul meu a coborât geamul și l-a întrebat pe omul îmbrăcat cu o cămașă din flanel dacă avea nevoie de ajutor.
– Nu, a răspuns el. Voi?
– Da, a răspuns soțul meu. Nu mai avem gaz și nu știm unde să găsim ajutor.
Bărbatul i-a spus soțului meu unde putea găsi o benzinărie – de unde puteam lua tot gazul de care aveam nevoie –, la numai 3 kilometri de locul în care ne aflam. Am făcut schimb de priviri cu soțul meu și ne-am întors capetele spre bărbat, dar dispăruse!
– Unde s-a dus? a întrebat soțul meu.
Am ieșit din mașină să ne uităm, dar omul nu se vedea nicăieri. I-am urmat sfatul și am găsit suficient gaz ca să ajungem la destinație. Credem că Dumnezeu Și-a trimis cu adevărat îngerul ca să despartă „Marea Roșie” în ziua aceea.
- Detalii
- Scris de: Maria G. Vacheva
- Categorie: Devoțional femei
Slujiţi-vă unii altora în dragoste.
Galateni 5:13
În comunitatea mea se desfășura un eveniment cu ocazia Crăciunului. Deși temperaturile erau sub limita înghețului, atmosfera din clădirea bisericii era una călduroasă și tihnită. Frații și surorile se bucurau împreună cu mulțimea de vizitatori care veniseră pentru acest eveniment, în ciuda frigului și a vântului tăios. Pe masă ardeau lumânări, iar noi toți ne bucuram de părtășie. Copiii alergau în jurul adulților, adunându-se după vârste și preocupări. Făceam și eu parte din acest peisaj frumos.
Spre încheierea evenimentului, una dintre surori m-a întrebat:
– Ce mărime porți la pantofi? În jur de treizeci și șase? Nu ai vreo pereche pe care nu îi mai porți?
Ne-am retras, în timp ce mi-a arătat discret picioarele unei femei îmbrăcate curat. După ce m-am uitat mai atentă la picioarele ei, am observat că talpa pantofilor ei de primăvară se desprindea de restul pantofului, atunci când călca, lăsându-i șosetele la vedere. Cu toate acestea, ea curăța cu bucurie mesele alături de celelalte femei și le zâmbea sincer celor din jur.
Am fost cutremurată de ceea ce vedeam. În minte îmi răsunau două întrebări: Cum a ajuns să poarte acei pantofi atât de uzați? Și cum va ajunge acasă în acei pantofi, în acea seară de ianuarie, mai ales prin zăpada adâncă și frigul năprasnic?
Am chemat-o deoparte să o întreb dacă o puteam ajuta, deși nu voiam să o jignesc.
– Pot să vă ofer o pereche de pantofi de-ai mei? am întrebat-o.
Din conversația noastră, am aflat că familia ei începuse construcția unei case, dar apoi s-au confruntat cu dificultăți financiare.
– Nu am purtat dintotdeauna pantofi ca aceștia, mi-a spus zâmbind. Așa că ajutorul tău m-ar bucura foarte mult.
– Așteaptă aici până mă întorc, i-am spus, și am fugit spre casă să îi aduc o pereche de pantofi.
Această femeie minunată, deși trecea prin mari greutăți, nu ceruse nimic. Nu se plânsese de dificultățile cu care se confrunta. Poate de aceea am simțit o dorință atât de puternică să o ajut. Ar fi avut atâtea motive să stea acasă și să nu vină la biserică. Dar a venit crezând poate că „mai mult face o zi în curţile Tale decât o mie în altă parte” (Psalmii 84:10). Ea L-a ales pe Domnul și părtășia creștină. Când îmi amintesc această întâmplare, mă gândesc cât de important este să ne pese mai mult de cei din jurul nostru, de cei care – în ciuda greutăților – se bucură în Domnul și nu ratează nicio șansă de a fi în „curțile” Domnului.