De ce aceste narațiuni povestite acum două mii de ani continuă să ne suscite interesul și astăzi? Ce au în comun interesele și problemele noastre cu cele ale destinatarilor lor inițiali?
În ciuda acestei enorme distanțe în timp și spațiu, lumea în care Învățătorul Și-a povestit parabolele rămâne, în fond, foarte asemănătoare cu a noastră. În lumea noastră, ca și în Palestina primului secol, continuăm să facem pâine cu drojdie, să gătim cu sare, să condimentăm cu muștar și să pescuim cu năvoade. Continuăm să bem și să mâncăm (unii prea mult, alții prea puțin), să cumpărăm și să vindem, să ne căsătorim… Și la fel ca atunci, și astăzi este mai ușor să pierdem o monedă, un animal domestic sau un fiu decât să-i recuperăm. Soarele continuă să strălucească și peste cei buni, și peste cei răi, iar ploaia continuă să cadă (sau să nu cadă) și peste cei drepți, și peste cei nedrepți. Neghina crește încă în lanul de grâu și o mare parte din recoltă se pierde la fiecare seceriș pe sol stâncos, printre spini și pe drumuri…
În țările noastre, încă există soldați, colectori de impozite, preoți și comercianți, bogați nechibzuiți și cerșetori amărâți, regi care călătoresc și invitați egoiști, farisei pioși și angajați inutili, judecători nedrepți și văduve impertinente, administratori lipsiți de scrupule și datornici rău-platnici, patroni arbitrari și șomeri care nu sunt recrutați nici la prima oră, nici la a doua, nici la unsprezecea.
În jurul nostru, încă mai sunt prieteni agasanți, manageri profitori, căutători de perle, băieți ai tatei capricioși, hoți care operează noaptea și jefuitori care acționează în plină zi.
Și astăzi mai sunt, dar la un nivel mai înalt, accidente cu victime, mulți martori indiferenți și foarte puțini samariteni. Și astăzi oameni de afaceri milionari mor de infarct înainte să apuce să-și inaugureze noile companii, iar tineri nebuni risipesc moștenirea familiei și sfârșesc într-o cocină tragică, provocându-le o suferință adâncă părinților lor disperați și o ranchiună iremediabilă fraților lor mai mari.
Astăzi, ca și atunci, pentru a-i hrăni pe cei înfometați, ar trebui să înmulțim pâinile și peștii sau să transformăm pietrele în pâini. Sau, ceea ce ar fi un miracol și mai mare: să ajungem să împărțim și cu alții ceea ce avem…
Lumea noastră, mai mult decât cea din primul secol, este plină de nedreptate, violență, indiferență și durere. Este plină de războaie și de vești de războaie; o națiune se ridică împotriva altei națiuni și o împărăție contra altei împărății, cei mari împotriva celor mici și cei mici împotriva celor mari. Lumea noastră, sătulă de știri rele și de previziuni sumbre, are nevoie mai mult ca niciodată de cuvinte de speranță. Lumea noastră, plină de discursuri goale, are nevoie mai mult ca niciodată de mesajele lui Isus.
Parabolele Sale sunt astăzi tot atât de pertinente, sau impertinente, ca atunci când au fost rostite pentru prima dată.
Învățătorul n-a avut timp să scrie o carte. Sau poate S-a decis să n-o facă. Singurele Sale scrieri cunoscute au fost cele trasate pe nisip. Dar El a trăit cu intensitate, iar viața Sa este mai importantă decât toată literatura pe care ar fi putut să ne-o lase.
Discipolii Săi ne-au lăsat patru scurte compilații ale amintirilor lor: întâlniri personale, diverse povestiri uimitoare, câteva cuvântări și aceste parabole. Totuși, cu acestea, Învățătorul a devenit mai mult decât un autor – a devenit o autoritate.
Roberto Badenas (n. 1943) este licențiat în filologie modernă și teologie, are un master în filologie clasică și este doctor în teologie. A predat și predă în continuare teologie și materii conexe la Seminarul Adventist din Sagunto, Spania, la Seminarul Adventist din Collonges-sous-Salève, Franța, și la Seminarul Adventist din cadrul Universității Andrews, Michigan, Statele Unite. De-a lungul timpului a mai ocupat poziția de decan al Departamentului de teologie din cadrul seminarului din Franța și pe aceea de președinte al Comitetului de Cercetări Biblice din cadrul Diviziunii Euro-Africa a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. A publicat numeroase cărți, dintre care una a fost tradusă și în română și publicată la Editura Viață și Sănătate: Întâlniri (2015).
Conceptul de rămăşiţă nu este unul care să poată rămâne în culise. Dacă în Vechiul Testament se reduce la Israel, în Noul Testament se aplică în dreptul creștinismului, iar în Apocalipsa devine marca definitorie a poporului credincios de la sfârșitul timpului.
Pe parcursul studiilor cuprinse în acest volum, se desprind trei dimensiuni ale rămăşiţei: o rămăşiţă istorică, o rămăşiţă credincioasă şi o rămăşiţă escatologică, fiecare cu particularităţile sale. Poporul lui Dumnezeu există în două ipostaze: o biserică universală, invizibilă în momentul de faţă, şi rămăşiţa, expresia vizibilă a bisericii. Se pare că intenţia lui Dumnezeu este de a realiza, la finalul conflictului cosmic, o fuziune între biserica universală şi rămăşiţa escatologică.
În vederea îndeplinirii acestui ţel, misiunea rămăşiţei este cea care i-a fost încredinţată de cei trei îngeri din Apocalipsa 14: un apel adresat bisericii invizibile de a ieși din Babilon. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, cei ce fac parte din rămăşiţă trebuie să-şi formeze o concepţie corectă despre natura şi importanţa rămăşiţei.
În acest scop, volumul de faţă articulează în mod coerent o teologie a rămăşiţei echilibrată, care evită capcana exclusivismului şi, în acelaşi timp, şi extrema diluării conceptului până acolo, încât să devină inutil.
Acesta este primul volum al unei serii dedicate de Institutului de Cercetări Biblice (BRI) ecleziologiei adventiste. Al doilea volum a fost publicat tot în colecția „Raftul lui Tertius”, sub titlul: Mesajul, misiunea și unitatea bisericii.
Cartea La izvoarele vieții te poartă cu bucurie pe drumul călăuzirii lui Dumnezeu, acolo unde dragostea și ascultarea se unesc într-o clipă de veșnicie.
Cartea a apărut pentru prima dată în 1947 și este una dintre primele lucrări care s-au retipărit la începutul anilor 1990. Exemplele oferite și exprimarea sunt așadar specifice stilului și contextului de la finalul celui de Al Doilea Război Mondial, însă mesajul este actual și important.
Ștefan Demetrescu adună aici o mulțime de gânduri și de întâmplări citite în diferitele surse pe care le-a avut la dispoziție, cu dorința ca fiecare cititor să găsească Izvorul vieții, singurul care nu seacă niciodată.
Volumul acesta abordează luptele din trecut pentru a scoate în evidenţă faptele şi principiile care vor influenţa decisiv mersul lumii şi evenimentele viitoare. În paginile sale sunt dezvăluite scenele marii lupte dintre adevăr şi minciună, înşelăciunile lui Satana şi mijloacele prin care i se poate rezista cu succes.
Cititorii vor găsi o soluţie satisfăcătoare pentru marea problemă a răului şi a suferinţei şi vor descoperi dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu.
Ellen White trece proba focului este cartea care merită să fie citită de cei împotriva lui Ellen White, cât și de cei favorabili lui Ellen White.
Și unii, și alții vor afla istoria criticii și criticilor ei, cu elementele care pot genera distorsionări ale scrierilor ei. Inspirația, autoritatea și metodele de interpretare sunt cele trei paliere care pot face diferența dintre acceptarea și respingerea darului ei profetic. Autorul demonstrează de ce Biserica Adventistă este acuzată pe nedrept (din interior și din exterior) că îi acordă o importanță nemeritată lui Ellen White. Ea a fost inspirată la fel ca scriitorii Bibliei, dar autoritatea sa nu este egală cu cea a Bibliei, ci este o autoritate delegată circumscrisă. Cum și de ce? Veți afla citind această carte.
Cei care o apreciază pe Ellen White vor afla că este ceva de condamnat să o așeze pe Ellen White pe picior de egalitate cu Biblia sau mai presus de Biblie. Ellen White însăși și-a dorit ca scrierile ei să îi îndrepte pe cititori spre Biblie și spre relația cu Dumnezeu, nu să fie niște arme cu care creștinii (adventiști) să se atace și să se pună la zid. Pericolul interpretării legaliste a scrierilor ei încă persistă. Citiți și veți învăța cum să îi acordați lui Ellen White locul pe care îl merită și și l-a dorit.
Ultima cuvântare publică a lui Ellen White în cadrul unei sesiuni a Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea a constat din următoarele cuvinte, în timp ce, cu greu din cauza anilor, ținea pe brațe Biblia: „Fraților și surorilor, vă recomand această carte!” Atât.