Felicitări, ai ajuns la ultimul test din cartea Enigmele Bibliei. Daniel și Apocalipsa!
Linkul către formularul de evaluare este aici – https://forms.gle/jD9bqCABH29w9h7p7
Nu uita că ai la dispoziție doar 24 de ore pentru a trimite testul completat.
*
Mâine este ultima zi din cea de-a cincea ediție a proiectului O pagină pe zi.
Sperăm ca parcurgerea acestor două cărți profetice – Daniel și Apocalipsa, să fi adus lumină asupra unor neclarități, dacă existau, dar mai ales să fi adus Lumina speranței și încrederii că, indiferent de desfășurarea istoriei acestui pământ, tu ești în mâna protectoare a lui Dumnezeu.
Cu voia lui Dumnezeu, ne vom reîntâlni în luna septembrie, la cea de-a șasea ediție a proiectului O pagină pe zi!
Toate informațiile necesare vor fi comunicate în timp util, prin newsletter.
Domnul să te binecuvânteze și să te păzească! (Numeri 6:24)
*
„EU VIN CURÂND!”
(Apocalipsa 22:6-21)
Din ceruri, viziunea ne readuce acum pe pământ. Ultimele cuvinte profetice ale cărții reprezintă un ecou al primelor. Această metodă retorică (inclusio) este foarte veche. Poezia ebraică a folosit-o adesea1, și chiar literatura clasică, sub pana lui Platon2. Apare și în scrierile lui Josephus Flavius3 sau în cele ale rabinilor din secolul al III-lea4. Autorul folosește tehnica inclusio pentru a indica atât în introducere, cât și în încheiere adevărul fundamental care a inspirat și a ghidat întregul proces de scriere.
Finalul Apocalipsei corespunde introducerii prin anumite expresii și teme comune5. Însă corespondența majoră dintre cele două pasaje o reprezintă revenirea lui Hristos:
Merită remarcate totuși și o serie de diferențe de limbaj. Introducerea pune accentul pe revenirea lui Hristos folosind persoana a treia: „Cel ce vine”, „El vine”. Încheierea repetă ideea revenirii, însă la persoana întâi: „Eu vin”. Contrastul gramatical sugerează că revenirea Lui a devenit acum personală și directă. Nu mai este o simplă mărturie externă despre eveniment. Acum, chiar Cel ce vine – personajul principal al evenimentului – vorbește despre venirea Sa. Iar acest fapt modifică tonul acestui ultim mesaj.
Până acum, discursul apocaliptic a fost plin de imagini, de simboluri și de viziuni fantastice care ne-au dus dincolo de realitatea fizică imediată. Acum, în încheiere, devine dintr-odată personal și insistent, pe măsură ce pătrunde în realitatea cotidiană. „Vino!”, cuvântul-cheie al pasajului, apare de șapte ori, ca un refren. El concentrează mesajul principal al Apocalipsei. Lecția pe care am auzit-o la începutul cărții este aceeași pe care o auzim la finalul ei și, ca atare, cea pe care ar trebui să o reținem și să o luăm cu noi atunci când ne reîntoarcem la rutina, grijile și durerile de zi cu zi:
„Iată, Eu vin curând!” (Apocalipsa 22:7)
„Iată, Eu vin curând!” (vers. 12)
„Vino!” (vers. 17a)
„Vino!” (vers. 17b)
„Să vină” (vers. 17c)
„Da, Eu vin curând!” (vers. 20a)
„Amin! Vino, Doamne Isuse!” (vers. 20b).
Dacă urmăm firul acestui cuvânt-cheie, descoperim o mișcare de du-te-vino între sfera divină și cea umană, ceea ce sugerează o relație de reciprocitate. La strigătul cerului, care începe seria celor șapte exclamații și care sună de două ori ca o promisiune – „Iată, Eu vin curând!” (vers. 7, 12) –, pământul răspunde de două ori cu „Vino!” (vers. 17). Apoi, cerul reasigură pământul: „Da, Eu vin curând!” (vers. 20a), după care rugăciunea omenească răspunde: „Amin! Vino, Doamne Isuse!” (vers. 20b).
Acest dialog intercalat ne învață o lecție deosebită.
1. Făgăduința divină precedă întotdeauna dorința omului după Dumnezeu. Nu omul este cel care generează dorința de a-L întâlni pe Dumnezeu și care inițiază rugăciunea. Dumnezeu a vorbit primul și de aceea Îl credem pe cuvânt. Credința nu se bazează pe subiectivitatea omului, ci pe cuvântul divin care a existat înaintea omenirii.
2. Pe de altă parte, Dumnezeu le oferă o asigurare celor care Îl strigă. Răspunsul Lui: „Da, Eu vin curând!” întărește credința celor care Îl așteaptă. Pentru ca cineva să tânjească după revenirea Sa, trebuie ca mai întâi să creadă în El și să trăiască în conformitate cu
voința Sa.
3. În cele din urmă, cei care se roagă pentru revenirea Lui deja cred în ea. Rugăciunea se naște din convingere, nu din informații teologice sau istorice. Cei care cred în venirea lui Dumnezeu sunt cei care se roagă pentru ea.
Rugăciunea cu care se încheie Apocalipsa le conține pe toate celelalte de dinaintea ei – este rugăciunea prin excelență: „Vie Împărăția Ta!” (cf. Matei 6:10; Luca 11:2). Ea constituie atât un răspuns, cât și o solicitare. Creștinismul se reduce la aceste cuvinte. Întrucât suntem obișnuiți să ne rugăm pentru fericire și succes, rugăciunea a ajuns adesea să fie percepută ca o formulă magică de împlinire a dorințelor și capriciilor noastre. Însă această ultimă rugăciune nu este nici o binecuvântare pentru pâinea cea de toate zilele, nici pentru activitățile noastre de fiecare zi. Este mai degrabă un strigăt disperat după schimbare. Noi strigăm: „Vino!” ca răspuns la afirmația: „Eu vin curând!”, dar nu deoarece vrem o viață mai bună, ci deoarece căutăm cu disperare o altă viață – viața promisă de Dumnezeu.
Această rugăciune este atât de importantă, încât primii creștini au transformat-o într-un salut: Marana tha! „Vino, Doamne!” (cf. 1 Corinteni 16:22). Cuvintele cu care se încheie Apocalipsa, Amen Marana tha, marcau finalul oricărei slujbe euharistice. știm asta din Didache6, unul din cele mai vechi documente creștine, compus chiar înaintea Apocalipsei. Ioan a căutat în mod deliberat să-și plaseze cartea în contextul liturgic7 al Cinei Domnului, care comemora „moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:26).
Însă rugăciunea și ritualurile nu sunt singurele răspunsuri la făgăduința de sus. În mijlocul ultimelor cinci exclamații ale Duhului și ale bisericii care strigă după venirea lui Dumnezeu (Apocalipsa 22:17), regăsim un „vino!” de o natură cu totul diferită: „Celui ce îi este sete, să vină;
cine vrea, să ia apa vieții fără plată!” (vers. 17).
Venirea lui Dumnezeu și dorința credincioșilor după revenirea Sa nu sunt doar niște evenimente care vor avea loc în viitor. Apa care stinge setea ne este accesibilă în viața aceasta și este mai mult decât împlinirea viitoare a făgăduinței mântuirii și vieții veșnice (Apocalipsa 21:6). Verbul este la timpul prezent și plasează experiența aceasta în situația noastră de acum.
Scripturile ebraice (Vechiul Testament) asociază, în general, „apa vieții” cu YHWH și o aplică la existența noastră actuală. „La Tine este izvorul vieții” (Psalmii 36:9). Cele două concepte sunt asociate și în texte precum Ieremia 2:13 și 17:13.
NOTE
1. Vezi, de exemplu, Geneza 1:1 și 2:4; Isaia 1:2 și 66:22; Iov 1 – 2 și 42:7-17; Eclesiastul 1:2 și 12:8 ș.u. etc.
2. Platon, Nomoi 4.7.
3. Josephus Flavius, Antiquitates Judaicae 8.2.2.
4. Midraș Rabba, Geneza 31.
5. Compară Apocalipsa 22:6 și 1:1; 22:7,18,19 și 1:3; 22:16 și 1:4-6; 22:13 și 1:7,8; 22:8 și 1:9,10 etc. Vezi Kenneth. A. Strand, Interpreting the Book of Revelation: Hermeneutical Guidelines, with Brief Introduction to Literary Analysis, Worthington, Ohio, Ann Arbor Publishers, 1976, p. 45.
6. Didache 10.6.
7. Vezi Pierre Prigent, L’Apocalypse de saint Jean, Commentaire du Nouveau Testament, Second Series, vol. 14, Lausanne/Paris, Delachaux et Niestlé, 1981, p. 361, 362; cf. Oscar Cullmann, La foi et le culte de l’église primitive, Bibliothèque théologique, Neuchâtel/Paris, Delachaux et Niestlé, 1963, p. 111-115.