În Noul Testament, Isus asociază aceeași imagine cu Sine atunci când îi oferă femeii samaritene „apă vie” (Ioan 4:10-15) și când invită mulțimea de la templu să bea de la El (Ioan 7:37,38). Ioan explică faptul că apa simbolizează „Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El” (vers. 39).
În mod asemănător, pentru rabinii din vechime și evreii de la Qumran, a bea din apa vie însemna a trăi o viață religioasă în conformitate cu principiile călăuzitoare ale Torei8. În toate aceste cazuri, o astfel de apă ne poate stinge setea pe acest pământ, în starea noastră prezentă.
Cu alte cuvinte, poporul lui Dumnezeu gustă deja, aici și acum, din apa vieții Noului Ierusalim. Acest „Vino!” al lui Dumnezeu implică invitația: „Vino și bea!”. Religia speranței nu este pasivă și nu poate fi diluată într-o utopie futuristă. Dumnezeu ne oferă „apa vieții” azi (Apocalipsa 22:17). Acest miracol nu are nimic de-a face cu formulele magice sau cu geniul tehnologic. A bea din apa vieții înseamnă pur și simplu a trăi cu Dumnezeu. Dumnezeul vieții – Dumnezeul cel veșnic pe care Îl vom întâlni față în față în Noul Ierusalim – ne dă întâlnire chiar în viața aceasta.
Miracolele deja marchează călătoria noastră pe pământ. Îl simțim pe Dumnezeul invizibil în viața de zi cu zi în răspunsurile precise și directe pe care le primim la rugăciuni, în bucuria care ne face inima să bată, în protecția, călăuzirea și mângâierea pe care le găsim chiar și atunci când trecem prin adâncimile disperării și ale singurătății, dar și în convingerea profundă, în acea intuiție că El este aici, lângă noi.
Însă Dumnezeu nu oferă această apă spirituală în mod arbitrar. Trebuie să ne fie sete și să „venim” – să ne dorim apa. Viața alături de Dumnezeu nu constă exclusiv în har, minuni, emoții și mângâiere. Din experiența religioasă mai fac parte și dorința intensă de schimbare și voința de a trece la acțiune. Întâlnirea cu Dumnezeu cere din partea noastră dispoziția de a participa. Prezența Lui nu se va epuiza niciodată, de aceea trebuie să ne-o dorim întotdeauna. Setea noastră trebuie să rămână mereu nestinsă. Paradoxal, tocmai acea prezență care ar trebui să ne potolească setea o intensifică. Oamenii au rolul lor în cadrul întâlnirii cu Dumnezeu. Mulți creștini au înțeles însă greșit această dimensiune și au redus religia la dogme sau emoții plăcute.
Religia Apocalipsei include atât „venirea” lui Dumnezeu, cât și „venirea” omenirii. Speranța venirii lui Dumnezeu pune stăpânire pe dorințele, etica, alegerile și existența credincioșilor. Datorită darului „apei vieții”, revenirea lui Hristos este reală, concretă, pentru că ea „curge” deja în existența celor ce „beau” din ea.
Nu este de ajuns să citim Apocalipsa, trebuie să îi și „sorbim” cuvintele și să îi prețuim mesajul. La acest lucru s-a referit Isus atunci când a spus: „Ferice de cel ce păzește cuvintele prorociei din cartea aceasta!” (vers. 7). Îngerul repetă aceeași lecție atunci când vorbește despre „cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta” (vers. 9), iar scriitorul Apocalipsei o reia în încheierea cărții, sub forma unui avertisment și a unui blestem: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Și, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărții acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieții și din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta” (vers. 18, 19).
Apocalipsa nu-l vizează aici pe scribul a cărui sarcină era să păstreze integritatea textului. Ioan se adresează „oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta” (vers. 18), adică oricui citește Apocalipsa. Deuteronomul folosește același limbaj, cu aceeași intenție: „Să n-adăugați nimic la cele ce vă poruncesc eu și să nu scădeți nimic din ele, ci să păziți poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, așa cum vi le dau eu” (Deuteronomul 4:2; cf. 12:32).
Paralelele dintre cele două pasaje ne invită să citim Apocalipsa tot așa cum citeau israeliții Deuteronomul – ca pe un legământ care implică fiecare aspect al existenței. „A păzi cuvintele din cartea aceasta” înseamnă a le da un caracter concret, a le face să aibă relevanță pentru viața de zi cu zi.
Trebuie mai întâi să înțelegem cuvântul profetic. Acest lucru îi vizează pe toți exegeții și comentatorii Apocalipsei (inclusiv pe mine); de fapt, pe toți cititorii acestei cărți biblice. Munca unui exeget adevărat cere nu doar o minte critică, ci și o inimă smerită. Numai bunăvoința și evlavia nu sunt de ajuns. A citi Apocalipsa nu este de ajuns. Trebuie să o citim în maniera corectă. Apocalipsa avertizează în mod repetat împotriva ipotezelor subiective, personale, fanteziste. Blestemul rostit împotriva celor care adaugă sau scot se aplică tuturor acelor interpretări care nu urmează linia textului, ci o cotesc în direcții greșite.
A „păzi” cuvintele acestei cărți implică și faptul că am înțeles care este importanța lor pentru viața noastră. Miza Apocalipsei este mult prea importantă pentru a fi greșit înțeleasă. Viața cititorului trebuie să fie un răspuns la viziunile acesteia. Este ușor să devii oarecum entuziasmat de extazul „Aminurilor” sau ale „Aleluilor” care răsună în întreaga carte. Este la fel de ușor ca, orbit de viziunile cerești, să rămâi la un nivel mistic și să uiți de responsabilitatea ta ca om de a da mărturie în propria ta viață despre împărăția care vine.
Apocalipsa face apel la o religie consecventă și echilibrată. Viziunea speranței nu șterge realitatea prezentă. Cartea prezintă ambele perspective împreună și ar trebui să le lăsăm să se controleze una pe cealaltă. Autenticitatea și adevărul religiei depind de o astfel de disciplină. Fără profeția care susține speranța, religia se reduce la relativism, umanism și subiectivism. Dumnezeu este absent, făcând loc opresiunii și abuzului unei societăți totalitare. Adevărul devine produsul majorității, care va căuta să asimileze sau să anihileze minoritatea. Pe de altă parte, fără acțiunea corectoare a realității omenești, religia degenerează într-un delir fanatic – dacă nu patologic –, prezent la persoanele care suferă de complexul mesianic sau la anumite secte apocaliptice.
Acum, când această carte ciudată și amenințătoare ajunge la sfârșit, din ceruri se aude un ultim strigăt de avertizare. Dumnezeu a intenționat ca aceste cuvinte ale Apocalipsei să nu rămână pe paginile cărții, ci să se materializeze în acțiuni efective. Ele ar trebui să-L zorească pe Dumnezeu să „vină”, iar pe oameni, să „vină” la Dumnezeul care vine. Cartea se termină într-o adevărată perspectivă ebraică. Nu se încheie cu un cuvânt de înțelepciune, ca să ne facă să cădem pe gânduri, sau cu un imn deosebit, ca să ne facă să visăm. Nici măcar cu un mesaj spiritual, ca să ne facă să ne rugăm. Dimpotrivă, se încheie cu un eveniment, ca să ne facă să așteptăm…
NOTE
8. Vezi Hugo Odeberg, The Fourth Gospel: Interpreted in Its Relation to Contemporaneous Religious Currents in Palestine and the Hellenistic-Oriental World, Amsterdam, B. R. Grüner, 1968 (retipărire fotomecanică a ediției Uppsala/Stockholm, Almquist & Wiksell, 1929),
p. 149-169; cf. The Dead Sea Scrolls, traducere în engleză de Millar Burrows, Londra, Secker & Warburg, 1956, p. 353, 356.