Nu este o coincidență faptul că Hallel (Psalmii 113 – 118) este principalul text al liturghiei de Sukkot. În mod tradițional, evreii recită acești psalmi în timpul celor opt zile ale sărbătorii2. Diferă însă de la o tradiție la alta modul în care sunt recitați. Unele comunități îi cântă sub formă de antifoane. La alții, cum sunt yemeniții, comunitatea inserează câte un „aleluia” după fiecare strofă. Așa trebuie să interpretăm aceste „aleluia” din Apocalipsa – ca antifoanele cântate de corurile templului3. „Aleluia” era, așadar, răspunsul congregației la cuvintele solistului. Chiar sintaxa expresiei presupune un gen liturgic. Halelu este o formă de imperativ plural care invită mulțimile să Îl laude Dumnezeu.
Aceste „aleluia” din Apocalipsa 19 sunt cântate de mai multe voci. Mai întâi, auzim „un glas de gloată multă” (Apocalipsa 19:1,6), identificată anterior cu cei 144 000 (Apocalipsa 7:4,9). Apoi, îi ascultăm pe cei 24 de bătrâni și pe cele patru făpturi vii (Apocalipsa 19:4), care reprezintă întreaga creație. În cele din urmă, o voce neidentificată iese din tronul lui Dumnezeu (vers. 5).
Primele două „aleluia”, rostite de mulțime, au de-a face cu evenimentele trecutului. Primul „aleluia” celebrează moartea prostituatei (vers. 2), iar al doilea este o reacție de bucurie că „fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor” (vers. 3), semn al distrugerii ei finale4. Această viziune anticipează distrugerea finală a răului și a morții. Expresia „în vecii vecilor”, indicând eternitatea în Apocalipsa 20:10, se aplică mai târziu morții lui Satana, reprezentată de ritualul lui Azazel (Leviticul 16:10,21,26).
Ființele cerești (cei 24 de bătrâni și cele patru făpturi vii) rostesc următoarele două „aleluia”, adresându-le direct lui Dumnezeu. Al treilea „aleluia” exprimă adorare față de „Dumnezeu, care ședea pe scaunul de domnie” (Apocalipsa 19:4), adică Dumnezeul care domnește și judecă. Al patrulea „aleluia” exprimă temerea de Dumnezeu (vers. 5) care-i caracterizează pe „robii Lui” (cf. Apocalipsa 1:1).
Ultimul „aleluia”, al cincilea, este cel mai puternic. Profetul aude ceva ce pare a fi „vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice” (Apocalipsa 19:6). Acest „aleluia” vizează viitorul, anticipând domnia totală a lui Dumnezeu. „Domnul, Dumnezeul nostru cel Atotputernic a început să împărățească. Să ne bucurăm, să ne veselim și să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit” (vers. 6, 7).
Celebrarea morții prostituatei și a nunții miresei reintroduce metafora căsătoriei. Mulțimea proclamă acum Israelul mireasa legitimă a Mielului. Pasajul nostru menționează că „soția [lui Dumnezeu] s-a pregătit” (vers. 7). Ba chiar textul grecesc folosește pronumele eauten „ea însăși” pentru a pune accent pe implicarea miresei: „soția s-a pregătit ea însăși” (traducere literală). Așadar, mântuirea nu este o experiență pasivă. Dumnezeu așteaptă răspunsul oamenilor la fiecare pas pe această cale. În ziua nunții, era obiceiul ca mireasa să se aranjeze pentru soțul ei. Se îmbăia, se parfuma și se împodobea cu bijuterii5. În tot acest proces, avea nevoie de ajutorul prietenelor ei. După ce o acopereau cu vălul, doar soțul ei i-l putea da jos, în camera nupțială6. Îi încingeau mijlocul cu o centură, pe care doar iubitul ei avea voie să o desfacă7.
„I s-a dat să se îmbrace cu in subțire, strălucitor și curat” (Apocalipsa 19:8). Nu doar tipul de veșminte, ci însuși actul de a-și acoperi cu ele goliciunea este prezentat de Scriptură ca un har – un dar – de sus. „Inul subțire” reprezintă „faptele neprihănite ale sfinților” (vers. 8). Apocalipsa pune aici în contrast veșmântul ei din „in subțire, strălucitor și curat” cu hainele în culori țipătoare, tot din in subțire, ale prostituatei (Apocalipsa 18:16). Simplitatea și modestia soției Mielului contrastează cu mândria și nerușinarea prostituatei.
Această antiteză aproape simetrică confirmă încă o dată faptul că, în mintea autorului, cele două femei au o natură religioasă. Ca și soția, prostituata participă la metafora conjugală. Chiar și strigătele de bucurie din ziua nunții miresei (Apocalipsa 19:7,9) sunt un ecou al bocetelor celor ce plâng moartea prostituatei (Apocalipsa 18:10,11,16,19,22). Această bucurie invadează acum scena terestră a lui Ioan: „Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului!” (Apocalipsa 19:9).
Fericirea este contagioasă. Ea trebuie împărtășită și ne invită să participăm cu toții la ea.
NOTE
2. Talmudul babilonian afirmă că această tradiție datează tocmai din vremea lui Moise (Pesaḥim 117a); vezi și Matei 26:30.
3. Vezi Psalmii 135:19-21; cf. 1 Cronici 16:25,36.
4. Ar fi o greșeală să deducem din această expresie existența unui iad veșnic, așa cum a fost el prezentat mai târziu de biserică și imaginat de poetul italian Dante Alighieri. Biblia folosește de regulă această expresie pentru a indica distrugerea totală. A utilizat-o în dreptul Babilonului (Apocalipsa 14:11) și al cetăților Sodoma și Gomora (Iuda 7; cf. 2 Petru 2:6).
5. Isaia 61:10.
6. Geneza 24:65; Cântarea cântărilor 4:1,3; 6:7.
7. Ieremia 2:32.