JELIREA BABILONULUI
Parcă pentru a confirma argumentele anterioare, vocea din cer năruiește și ultimele iluzii de viitor ale Babilonului. Întregul pământ bocește soarta lui (Apocalipsa 18:9-19). Era postbabiloniană nu este deloc una roză. Împărații pământului (vers. 9), negustorii (vers. 11) și marinarii (vers. 17) – toți cei care au beneficiat de pe urma bogățiilor și a influenței Babilonului – deplâng ceea ce au pierdut. Nu pot da vina pe altcineva pentru această tragedie decât pe ei înșiși. Ei sunt cauza, ei sunt cei care au ars cetatea în foc (Apocalipsa 17:16). Asemenea unor copii mofturoși, ce scâncesc după jucăria pe care tocmai au stricat-o, amanții Babelului plâng degeaba.
Locuitorii pământului și-au distrus singurul dumnezeu. Însă continuă să îl adore. Chiar și acest bocet are în el o atitudine de închinare. Exclamația: „Care cetate era ca cetatea cea mare?” (Apocalipsa 18:18) reia formula de închinare în fața fiarei: „Cine se poate asemăna cu fiara?” (Apocalipsa 13:4), calchiată după vechea exclamație caracteristică închinării israeliților: „Cine este ca Dumnezeu?”30.
Este o zi de doliu fără precedent, fapt indicat deja de numele Armaghedon: doliu pentru un zeu, cum este Hadad Rimon. Doar că zeul din pasajul nostru nu va mai învia primăvara, ca echivalentul lui canaanit.
Spre deosebire de ritualurile tradiționale de bocet, acesta nu aduce nicio mângâiere. Istoria noastră are un final tragic și lipsit de orice speranță. Actul ei final nu constă în nimic altceva decât în gestul unui înger, care aruncă în mare „o piatră ca o mare piatră de moară” simbolizând monumentala cădere a Babilonului: „Cu așa repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, și nu va mai fi găsit!” (Apocalipsa 18:21).
Profetul Ieremia a făcut același gest pentru a simboliza căderea Babilonului din vechime. La porunca lui Dumnezeu, a aruncat o piatră mare în Eufrat, spunând: „Așa va fi înecat Babilonul și nu se va mai ridica din nenorocirile pe care le voi aduce asupra lui” (Ieremia 51:64). Actele rituale și intențiile din cele două pasaje sunt identice. Numai obiectul în sine diferă. De data acesta, în mare este aruncată o piatră de moară, detaliu important, pentru că piatra de moară simbolizează viața, activitatea (Apocalipsa 18:22). Îngerul aruncă piatra de moară în mare pentru că nu mai are cine să o folosească – toți locuitorii Babilonului s-au risipit. Piatra de moară era un element atât de vital pentru supraviețuire, încât legea lui Moise interzicea oprirea ei ca garanție pentru o datorie, „căci ar însemna că iei zălog însăși viața cuiva” (Deuteronomul 24:6). Acum nu mai folosește nimănui.
Mai mult, o piatră de moară „mare” este mult mai grea decât o piatră oarecare, de aceea se scufundă mult mai rapid în apă. Îngerul o aruncă „cu (…) repeziciune” în mare, și nu într-un simplu râu (Apocalipsa 18:21).
Toate aceste contraste sugerează caracterul definitiv al colapsului Babilonului. Moartea lui este irevocabilă.
Aici găsește consolare poporul lui Dumnezeu. Nu mai au de ce să se teamă pe viitor. Profeția vine ca o asigurare pentru profeți, sfinți și toți cei care au fost omorâți pe pământ în urma acțiunilor acestei mari cetăți (vers. 24). Apocalipsa primește vestea cu o emoție intensă. Bucuria judecății drepte se împletește cu nerăbdarea speranței.
NOTE
30. Cf. Exodul 15:11; Mica 7:18.