ARMAGHEDON – PARTEA I
Această ultima fază se bucură de toată atenția profetului. După o scurtă ședință, în care împărații pământului cad de acord să guverneze împreună, sub autoritatea fiarei (Apocalipsa 17:13), izbucnește războiul de la Armaghedon (vers. 14). Dumnezeu însă risipește armatele lumii (vers. 14).
Învinși fără drept de apel, împărații se întorc împotriva liderului lor, femeia pe care au adorat-o și au încoronat-o regină (vers. 17, 18). Profeția prevestește că cele 10 coarne (împărații lumii) o „vor urî pe curvă, o vor pustii și o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca și o vor arde cu foc” (vers. 16).
Curios este că nu știm ce se mai întâmplă cu ei după aceea. Deocamdată, profeția se concentrează pe judecata lui Dumnezeu și adaugă simplu: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare!” (Apocalipsa 18:2). Anunțul îngerului îl reia cuvânt cu cuvânt pe cel făcut de al doilea înger (Apocalipsa 14:8), sugerând că profeția s-a împlinit. Nu ar fi putut fi altfel, căci Dumnezeu Însuși „le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin și să-i dea fiarei stăpânirea lor împărătească” (vers. 17).
Ca și în cazul împietririi inimii faraonului, Dumnezeu Își asumă întreaga responsabilitate pentru evenimente, ca o sfidare ironică a dorinței de independență a Babelului, dar și pentru a sublinia caracterul definitiv al nelegiuirii lui, care a atins punctul de la care nu mai există întoarcere. Acest adevăr transpare chiar și din tonul pasajului, unul foarte calculat, ca al unui computer ce urmează un program precis și irevocabil.
În contrast cu acest determinism rece și inflexibil, cuvintele profetice sunt întrețesute cu paradoxuri și ironie. Femeia frumoasă, îmbrăcată în veșminte împărătești și împodobită cu pietre prețioase, bea cu grație dintr-un potir „plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei” (Apocalipsa 17:4). Stă elegant pe o fiară hidoasă, „plină cu nume de hulă” (vers. 3). Femeia și fiara sunt aproape o singură entitate (vers. 17, 18), și totuși tocmai această fiară se va întoarce mai târziu împotriva ei cu o mânie mare (vers. 16). „Babilonul cel mare” urmează să se prăbușească în țărână (Apocalipsa 18:2).
Acest limbaj paradoxal și tulburător este dovada unei filosofii a istoriei care vede mâna lui Dumnezeu chiar și în mijlocul haosului politic și al intențiilor malefice. În cele din urmă, Dumnezeu va face ordine în ițele încâlcite ale istoriei. Aceasta are o direcție – absurditatea ei prezentă își va găsi, în cele din urmă, o rezolvare în planul lui Dumnezeu; chiar fără Dumnezeu și contra Lui, istoria nu va eșua într-un accident absurd și tragic. Acest fapt este, în același timp, o afirmare a dreptății lui Dumnezeu și un motiv de speranță că lucrurile vor avea un nou sens.
IEȘIȚI DIN MIJLOCUL EI!
Profeția capătă acum un ton de urgență. Apelul răsună pe întregul pământ: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu!” (vers. 4), expresie împrumutată de la profetul Ieremia. El o spusese pentru evreii exilați, avertizându-i să părăsească Babilonul (Ieremia 51:45). Prin apelul lui, nu căuta doar să îi ajute să scape de mânia lui Dumnezeu care urma să cadă peste cetate și să îi pregătească pentru întoarcerea în țara lor natală, ci dorea să le reamintească de nevoia și mai urgentă de a se feri de influența corupătoare a idolatriei babiloniene (vers. 47, 52).
Aceeași chemare a răsunat de-a lungul întregii istorii a Israelului. Avraam a primit-o în Ur din Caldeea (Geneza 12:1), Lot – în Sodoma (Geneza 19:12), iar israeliții – în Egipt (Exodul 12:31). În Noul Testament, creștinii au primit aceeași chemare de a se separa de lume (2 Corinteni 6:14,17; Efeseni 5:11). În toate cazurile, este același mesaj tulburător care duce atât la dezrădăcinare, cât și la o aventură neașteptată. Nu este însă un îndemn la emigrare. După căderea Babilonului istoric, chemarea de a ieși din el nu mai implică neapărat mutări dintr-un loc în altul sau bilete de avion.
De fapt, Babilonul este peste tot. Bineînțeles, el reprezintă instituția religioasă a creștinismului. Însă nu este suficient să părăsești o anumită biserică pentru a ieși din Babilon. Trebuie reținut că Babilonul este și o mentalitate. A ieși din Babilon înseamnă a respinge un întreg mod de gândire de care biserica s-a agățat de-a lungul secolelor. Înseamnă a înceta să mai vezi biserica drept „poarta către Dumnezeu” (Babel) și a înceta să-L mai înlocuiești pe El cu biserica, iar credința cu manevre politice. A ieși din Babilon înseamnă a-i respinge imperialismul și aroganța. Înseamnă a lua o poziție împotriva antisemitismului, a-ți aduce aminte de rădăcinile evreiești ale bisericii. A ieși din Babilon înseamnă a adopta o poziție critică față de el, rămânând, în același timp, deschis revelației divine. Înseamnă riscul asumat de cei pe care confortul și tradițiile nu-i mulțumesc și care vor ceva mai mult.
Așadar, a ieși din Babilon înseamnă a trece printr-un proces de convertire totală. Este singurul mod în care poți scăpa de masacrul final, singurul mod de supraviețuire și singurul mod de a-ți recupera adevărata identitate.
Chemarea de a ieși din Babilon este un strigăt de speranță care răsună chiar pe străzile Babilonului, un apel adresat fiecăruia cât timp încă mai există oportunitate de scăpare.