Numele Armaghedon ne sugerează destinul care-i așteaptă pe idolatrii Babelului: o zi de jale cum nu a mai fost alta. Mai târziu, în capitolul 18, Apocalipsa confirmă această avertizare atunci când descrie bocetul extraordinar cauzat de căderea Babilonului. Cuvântul-cheie „tânguire/a se tângui” apare de câteva ori în pasajul respectiv (Apocalipsa 18:7,8,11,15,19), care menționează, de asemenea, ritualurile tradiționale de bocit – tânguire, presărare de țărână/cenușă în cap și bocete (vers. 9, 11, 15, 19).
Prin menționarea lui Hadad Rimon, care amintește de moartea întâilor născuți ai egiptenilor, Armaghedonul ne îndreaptă și spre plaga a zecea care a lovit Egiptul (Exodul 12:29-36). Coincidența este prea puternică pentru a fi întâmplătoare. Moartea primilor născuți ai Egiptului este un eveniment fără precedent: „În toată țara Egiptului vor fi țipete mari, așa cum n-au fost și nu vor mai fi” (Exodul 11:6).
Aici găsim cealaltă lecție a Armaghedonului (prin intermediul lui Hadad Rimon) – căderea Babelului va produce o pierdere de aceeași natură și de intensitate egală cu cea pe care au suferit-o egiptenii din vechime. Pentru ei, moartea primilor născuți era mai mult decât simpla pierdere a cuiva drag sau sfârșitul liniei de moștenitori care ducea mai departe numele familiei. Însemna moartea religiei lor. Este semnificativ faptul că textul din Exodul interpretează această ultimă plagă ca fiind o „judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului” (Exodul 12:12). Vechiul Testament aplică noțiunea de întâi născut preoților23, Israelului24 și lui Mesia25, iar Noul Testament, lui Isus Hristos26. Semnificația extraordinară a primului născut face ca pierderea să fie cu atât mai dramatică, deoarece ea înseamnă moartea oricărei speranțe.
Pe de altă parte, nu orice aluzie la ultima plagă din Egipt este complet negativă. Scriptura asociază această plagă cu Paștele, sau ocazia în care Dumnezeu a trecut pe lângă israeliți [cf. Exodul 12:27 – n.r.]. Israelul, primul născut al lui Dumnezeu, este cruțat și acum este în picioare, cu mantia pe el, cu sandalele în picioare, cu toiagul în mână și gata de acțiune (Exodul 12:11). Este ziua pe care a ales-o Domnul ca să scoată „din țara Egiptului pe copiii lui Israel, după oștile lor” (vers. 51). A zecea plagă eliberează poporul lui Dumnezeu din starea mizerabilă în care era ținut și îi aduce victoria asupra dușmanului.
De fapt, bătălia de la Armaghedon izbucnește abia la al șaptelea potir. Pentru prima dată, Dumnezeu Însuși inițiază pedeapsa, iar efectul ei este final. Vocea pe care o auzim este a lui Dumnezeu: „S-a isprăvit!” (Apocalipsa 16:17). Este o expresie pe care o auzim încă o dată în Apocalipsa 21:6. Acolo, pasajul o asociază cu Dumnezeul începutului și al sfârșitului, cu „Alfa și Omega”. Încăpățânarea dușmanilor lui Dumnezeu și-a atins punctul „final”. Pentru prima oară, tabăra Babelului Îi declară război deschis lui Dumnezeu. Blasfemia împotriva Lui nu a fost niciodată atât de fățișă. Când a căzut a patra plagă, oamenii au hulit „Numele lui Dumnezeu” (Apocalipsa 16:9), iar când a căzut cea de-a cincea, L-au hulit pe „Dumnezeul cerului” (vers. 11). Acum, când sunt loviți de a șaptea plagă, Îl blestemă direct. Observăm că progresia referirilor la Dumnezeu merge de la cea mai specifică la cea mai universală și mai abstractă. „Numele lui Dumnezeu”, reputația Sa, devine „Dumnezeul cerurilor”, al împărăției îndepărtate, din alt spațiu, pentru ca, în final, să rămână doar „Dumnezeu”.
Pentru prima dată, plaga afectează întregul pământ, nu doar omenirea. Natura se transformă în haos. Insulele și munții dispar (vers. 20). În treacăt fie spus, mai observăm o aluzie la plăgile Egiptului: grindina. Pământul este bombardat de bucăți uriașe de grindină (vers. 21; cf. Exodul 9:22 ș.u.). În narațiunea din Exodul, se menționează de două ori ravagiile produse de această plagă, care a căzut „pe oameni, pe vite și pe toată iarba de pe câmp în țara Egiptului” (Exodul 9:22,25).
Mânia lui Dumnezeu, care până acum a fost doar anunțată (Apocalipsa 14:8,10), se manifestă în toată amploarea ei: „Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui” (Apocalipsa 16:19).
Ca și în istoria Turnului Babel, coborârea lui Dumnezeu împrăștie constructorii. Unitatea pe care au căutat-o este acum complet spulberată: „Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți” (vers. 19). Alianța dintre cele trei puteri – balaurul (puterile oculte), fiara (creștinismul oficial) și profetul mincinos (Statele Unite ale Americii) – se dizolvă.
Distrugerea celor trei puteri mondiale duce la prăbușirea națiunilor (vers. 19). Evenimentul este un ecou al celui de-al șaselea potir, în care tot cele trei puteri dominau scena mondială (Apocalipsa 16:13,14).
Această confuzie este tocmai semnul căderii Babilonului.
NOTE
23. Numeri 3:11-13,40 ș.u.; 8:14-18.
24. Exodul 4:22; Ieremia 31:9.
25. Psalmii 89:27.
26. Matei 1:25; Luca 2:7; Evrei 1:6; Coloseni 1:18; Apocalipsa 1:5; 1 Corinteni 15:20.