Chiar și evangheliștii speranței, cei care proclamă împărăția lui Dumnezeu, se trezesc vulnerabili în fața sindromului Babelului. Infecția lui perfidă se manifestă atunci când instituția – structurile bisericii – se ridică deasupra mesajului sau a conținutului, dar și atunci când numărul de convertiți devine mai important decât profunzimea convertirii sau când membrii bisericii sunt interesați mai mult de fericire și de succesul imediat decât de așteptarea cu răbdare a împărăției viitoare a lui Dumnezeu.
Această scurtă aluzie la scrisoarea către Laodiceea introduce posibilitatea ca mesagerii timpului sfârșitului să cedeze în fața ispitei pe care o constituie uriașa adunare a popoarelor. Profeția li se adresează direct. Iar sfatul nu este lipsit de ironie. Ei trebuie să fie atenți ca nu cumva să umble goi cu impresia că sunt bine îmbrăcați. Credincioșii ultimelor zile se vor confrunta cu ispita puternică de a crede că au atins nivelul suprem de cunoaștere și de evlavie, că „nu duc lipsă de nimic” (Apocalipsa 3:17). Apelul Apocalipsei caută să îi trezească din această letargie. Nu poate exista o situație mai lipsită de speranță decât situația celor care se închină dumnezeului Babelului în timp ce sunt în interiorul Ierusalimului. Acest sentiment de siguranță de sine și convingerea liniștitoare că au adevărul îi orbește puternic, făcându-i să nu-și vadă idolatria.
Însă numele Armaghedon evocă mai mult decât conceptul de câmp de luptă. El sugerează și rezultatul bătăliei. Prin aluzia la Hadad Rimon, care ne amintește de profeția lui Zaharia, Armaghedonul ne aduce în minte o scenă mișcătoare de jale: „Își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu și-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut. În ziua aceea, va fi jale mare în Ierusalim, ca jalea din Hadad Rimon [lui Hadad Rimon, NIV, NTR – n.r.] în valea Meghidonului” (Zaharia 12:10,11).
În profeția lui, Zaharia le anunța israeliților că vor trece printr-o perioadă de jale comparabilă cu cea a lui Hadad Rimon. Profetul face aluzie aici la o veche legendă canaanită, una bine cunoscută israeliților și regăsită în tabletele de la Ras Șamra19. Este istoria zeului Hadad, zeul tunetului, care plânge moartea unicului său fiu, Aleyin, ucis de zeița Mout. Cât despre Rimon, el este un zeu aramaic (2 Împărați 5:18). A fost asociat cu zeul canaanit Hadad datorită legăturilor dintre cele două culturi. Rimon, din rădăcina rmm, era adesea identificat cu tunetul în literatura semitică apuseană (Isaia 33:3) și reprezintă deci un alt nume pentru Hadad20. Mitul zeului Hadad (Rimon) se potrivește foarte bine cu vechiul cult palestinian al lui Baal, zeul fertilității, a cărui moarte era jelită în fiecare an de închinătorii canaaniți21.
Însă dincolo de referirea la mitul păgân, textul lui Zaharia trimite și la un alt eveniment, unul care aparține chiar tradiției israelite. Valea Meghidonului a fost martora uneia din cele mai dramatice ocazii de jale din istoria Israelului. Aici l-a ucis faraonul egiptean Neco pe împăratul Iosia în anul 609 î.Hr. Pasajul din cartea Cronicilor care relatează evenimentul (2 Cronici 35:20-27) are câteva teme comune cu textul din Zaharia. Ambele menționează participarea femeilor la actul de jale (2 Cronici 35:25; cf. Zaharia 12:12-14), ambele identifică jalea din Meghido cu cea din Ierusalim (2 Cronici 35:24; cf. Zaharia 12:11) și ambele texte sunt singurele din Biblie în care apare expresia „valea [sau „câmpia” – n.r.] Meghido” (2 Cronici 35:22; cf. Zaharia 12:11). Astfel de paralele sugerează că ambele pasaje fac referire la același eveniment – moartea lui Iosia.
Iosia, împăratul care a domnit cel mai mult peste Israel, a fost poate și cel mai mare reformator din istoria vechiului Israel. A reușit să unească de unul singur părțile nordică și sudică ale regatului, într-o alianță spirituală, morală și politică. El a fost ultimul împărat care „a făcut ce este bine înaintea Domnului” (2 Împărați 22:2). Moartea sa tragică a marcat începutul sfârșitului pentru regatul Iuda. Poporul i-a comemorat moartea anual „până în ziua de azi” (2 Cronici 35:25), conform mărturiei cronicarului (scrisă un secol mai târziu)22.
Dacă expresia „valea (câmpia) Meghidonului” se referă într-adevăr la moartea lui Iosia, atunci asocierea cu Hadad Rimon îi sporește și mai mult caracterul dramatic, din moment ce Hadad Rimon era „fiul întâi născut” al zeului. Acum însă, nu doar împăratul Israelului este jelit, ci întregul popor israelit și speranța sa mesianică.
NOTE
19. H. H. Rowley, The Re-Discovery of the Old Testament, Library of Contemporary Theology, Londra, J. Clarke, 1945, p. 49; vezi și D. W. Thomas (ed.), Documents from the Old Testament Times, Londra/New York, T. Nelson, 1958, p. 133.
20. Hieronymus identifică numele Hadad Rimon cu cel al unui oraș numit atunci Maximianopolis (în Commentariorum in Zachariam Prophetam 3.12.11,12 [Patrologia Latina, vol. 25, col. 1515]) și situat la aproximativ 3 km sud de Meghido. Acum poartă numele Rummaneh.
21. Vezi Joseph Aistleitner, Die Mythologischen und Kultischen Texte aus Ras Schamra, Bibliotheca orientalis Hungarica, Budapesta, Akadémiai Kiadó, 1959, vol. 8, p. 17, 18.
22. Cărțile Cronicilor, scrise pe vremea lui Ezra și a lui Artaxerxes, datează din secolul al V-lea î.Hr., în timp ce cartea lui Zaharia datează din secolul al VI-lea î.Hr.