În contrast cu cei care iubesc Babelul și care se îngrozesc la gândul morții, Apocalipsa îi descrie pe urmașii Mielului ca fiind „ferice” (Apocalipsa 14:13). Pentru ei, există viață după moarte – „faptele lor îi urmează” (vers. 13). Evreii acelui timp foloseau cuvântul „fapte” (în greacă, erga) în contextul judecății finale7. Este echivalentul ebraicului mițwot din iudaism și termenul tehnic pentru faptele bune din creștinism (Apocalipsa 2:2,19). În epistolele apostolului Pavel, astfel de „fapte” rezistă și testului focului: „Lucrarea fiecăruia va fi dată pe față – ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Și focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” (1 Corinteni 3:13). La rândul lor, rabinii din vechime spuneau: „Orice mițwa pe care copiii lui Israel o fac pe lumea aceasta vine și dă mărturie în favoarea lor în lumea viitoare”8. În Epistola către evrei, „faptele” celor credincioși rămân în memoria lui Dumnezeu pentru ca ei să „moștene[ască] făgăduințele” (Evrei 6:10-12).
Referirea la „fapte” nu este una legalistă. Merită remarcat faptul că cei credincioși nu fac astfel de fapte pentru a fi mântuiți. Dimpotrivă, faptele „urmează”, și le descoperim numai atunci când sfântul nu mai este printre noi pentru a le manifesta și a poza în sfânt. Adevărata „faptă”, adevărata mițwa, rămâne, dincolo de politică și de laude, chiar și după moartea credinciosului. „Fapta” este ceea ce rămâne în amintirea lui Dumnezeu, nu a omului.
Proclamarea creației și a judecății de către acești trei îngeri este, prin urmare, mai mult decât o referire obiectivă la cele două evenimente care încadrează istoria omenirii – începutul și sfârșitul ei. Îngerii fac apel și la o schimbare de perspectivă, la o transformare a vieții.
Perechea judecată-creație dă naștere unei tensiuni bogate în semnificații. Pe de o parte, se celebrează creația. Spunem „da” lui Dumnezeu, naturii, bucuriei, dragostei și vieții. Pe de altă parte, plăcerea este ținută în frâu de lege, disciplină și judecată. Tensiunea aceasta apare chiar în prima poruncă din Biblie: „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: «Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit»” (Geneza 2:16,17).
Aceeași tensiune se regăsește și în cartea Eclesiastul: „Bucură-te, tinere, în tinerețea ta, fii cu inima veselă cât ești tânăr, umblă pe căile alese de inima ta și plăcute ochilor tăi, dar să știi că, pentru toate acestea, te va chema Dumnezeu la judecată” (Eclesiastul 11:9).
Încă nu am înțeles importanța și necesitatea unei asemenea tensiuni. Prea adesea comunitățile religioase se împart între cei doi poli. De o parte, îi avem pe cei sfinți și neclintiți, care îi amenință pe ceilalți cu judecata și cu legea lui Dumnezeu. Aceștia promovează ca virtuți rigoarea și perfecțiunea, proclamând că, fără ele, nu există mântuire. De cealaltă parte, îi avem pe liberalii generoși, care zâmbesc și arată spre harul lui Dumnezeu, spre dragostea manifestată de Dumnezeul omenesc pe cruce. Adesea, ei reduc religia la un buchet de sentimente bune, făcând din mântuire ceva ușor de obținut și ieftin.
Această dublă proclamare a judecății și a creației menține tensiunea dintre cele două. Filosoful evreu Abraham Heschel a găsit că idealul este să fii deopotrivă „sfânt și uman”9. El și-a bazat concepțiile pe Biblia care descrie un Israel ce luptă atât cu Dumnezeu, cât și cu oamenii. Acestui profil, creștinii îi adaugă un Isus care stă printre oameni, mănâncă cu ei, râde și cântă alături de ei. Găsim acest lucru exprimat în rugăciunea Lui: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzești de cel rău” (Ioan 17:15), dar și în imaginea sării, care trebuie să-și păstreze gustul în timp ce se amestecă în mâncare (Matei 5:13).
Însă dincolo de această lecție și de acest ideal, proclamarea concomitentă a judecății și a creației arată spre o realitate cosmică și istorică.
NOTE
7. 2 Baruh 14:12; 24:1; Apocalipsa ebraică a lui Ezra 7:77; Psalmii lui Solomon 9:9 etc.
8. Talmudul babilonian, Avoda Zara 2a-b.
9. Abraham J. Heschel, God in Search of Man, New York, Farrar, Straus & Cudahy, 1955, p. 238.