Acesta este caracterul sfinților de pe urmă, care „ascultă de poruncile lui Dumnezeu și Îi rămân credincioși lui Isus” (vers. 12, NIV). Împotriva majorității care urmează norma prescrisă, sfinții formează o minoritate care trăiește în temere de Dumnezeu și care rămâne credincioasă poruncilor din vechime ale Dumnezeului Israelului și ale lui Isus. Contrar celor care cred numai în propriile lucrări, acești refugiați ai istoriei au rămas fideli credinței înaintașilor lor. Ei cred în ciuda întunericului spiritual și a tăcerii divine și speră în ciuda orizontului lipsit de orice speranță.
Însă dincolo de persoana sfinților, se află documentul care constituie baza identității lor. Prin dubla referire la „porunci” și la credința în Mesia, Apocalipsa face aluzie la cele două evenimente majore ale revelației lui Dumnezeu în istorie: pe de o parte, Tora, legea lui Dumnezeu; pe de altă parte, întruparea și moartea lui Isus Mesia.
Încă o dată, Apocalipsa îi împacă pe cei doi „martori” (cf. Apocalipsa 11) și se opune rupturii artificiale pe care tensiunea dintre iudaism și creștinism a provocat-o între Moise și Isus, Vechiul Testament și Noul Testament, lege și har. Apocalipsa îi reamintește creștinului de relevanța legii. Noul legământ nu este o respingere sau o modificare a celui vechi, ci constituie un angajament reînnoit și mai profund față de acesta. Credința în Isus nu exclude temerea de Dumnezeu. Încrederea în Dumnezeu implică pasiunea de a-I sluji și dorința de a trăi în conformitate cu voința Sa.
Nu este o coincidență faptul că mesajul-cheie al celor trei îngeri se învârte în jurul acestor două teme – judecata și creația. Pe de o parte, judecata implică legea și temerea de Dumnezeu, pentru că se bazează tocmai pe verdictul legii. Ba chiar, în ebraică, legea se confundă cu judecata, până acolo încât termenul ebraic pentru judecată, mișpat, înseamnă și lege sau poruncă6. Perspectiva judecății este cea care inspiră temerea de Dumnezeu și dorința de a-L asculta. Pe de altă parte, miracolul creației motivează credința și închinarea adusă lui Dumnezeu. Este semnificativ faptul că singura definiție biblică a credinței apare în contextul creației: „Credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd. (…) Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei 11:1-3).
A crede că Dumnezeu a fost și este capabil să creeze din nimic înseamnă a-ți baza credința și existența pe lucruri invizibile. Înseamnă a-ți asuma un risc. Creația este miracolul care cere cea mai mare credință. Evoluționistul nu are curajul să întrevadă o astfel de posibilitate și preferă să spună că viața a apărut „natural” din materie preexistentă. Luată ca atare, această perspectivă este în antiteză cu credința și creația.
Sfinții nu numai că respectă poruncile unui Dumnezeu pe care nu-L văd, ci și cred într-un Dumnezeu creator, care rămâne pentru totdeauna unul exterior lor. Ei își exprimă credința în existența adevăratului Dumnezeu, care nu există în ei, ci în afara lor, Dumnezeul care judecă și creează. Un astfel de mesaj constituie o notă disonantă într-o civilizație care își caută zeii interiori. Niciodată până acum teoriile spiritiste și panteiste nu au fost atât de populare. Credințe antice, reminiscențe ale păgânismului – cum ar fi reîncarnarea, spiritualitatea naturii și chiar nemurirea sufletului – sunt extrem de apreciate astăzi. Influența Orientului, prin mișcarea New Age, este din ce în ce mai pregnantă.
Cât despre nemurirea sufletului, acest concept s-a cuibărit de foarte mult timp în gândirea iudeo-creștină. Această credință, conform căreia după moarte rămâne totuși o scânteie de viață, ilustrează modul în care civilizația noastră neagă transcendentul – un Dumnezeu exterior nouă. Însă credința în creație respinge dogma nemuririi sufletului. Conform Bibliei, Dumnezeu l-a creat pe om din țărână, și acesta rămâne complet dependent de suflarea de viață primită de la Creatorul lui (Geneza 2:7). Dumnezeu a afirmat în mod clar că suntem muritori: „Vei muri negreșit” (Geneza 2:17). Întrucât suntem ființe create, suntem muritori prin natura noastră. Credința în creație face posibilă credința în înviere.
NOTE
6. Deuteronomul 1:17; Psalmii 1:5; Maleahi 2:17 etc.