Profetul Apocalipsei interpretează înscăunarea lui Isus ca pe un moment de inaugurare a sanctuarului. Epistola către evrei aruncă lumină asupra semnificației unei astfel de asocieri: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare-Preot care S-a așezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt și al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul” (Evrei 8:1,2).
Un astfel de limbaj îmbibat de terminologie levitică era menit să-i impresioneze pe evreii creștinați din perioada Noului Testament, să-i facă să înțeleagă rolul și valoarea reală a sacrificiului unui Mesia care era încă activ: Isus Hristos este încă viu și mijlocește pentru noi până în ziua de azi.
Este interesant de remarcat că înscăunarea lui Isus are loc în contextul liturgic al Cincizecimii/Rusaliilor, idee sugerată deja de numeroasele paralele dintre pasajul nostru și capitolele 19 și 20 din Exodul, principalele pasaje liturgice citite în perioada Cincizecimii. Cartea Faptele apostolilor confirmă și mai mult această asociere punând în paralel Cincizecimea creștină cu înscăunarea lui Isus Hristos (Faptele apostolilor 2:1,34). În Apocalipsa, Cincizecimea, care pregătește calea pentru ruperea celor șapte peceți, trimite la Paștele din capitolul anterior, care a constituit cadrul introductiv al citirii celor șapte scrisori. Astfel, Apocalipsa urmează calendarul liturgic evreiesc. Cincizecimea urmează Paștelui și marchează sfârșitul perioadei de 50 de zile care începe a doua zi după Paște (Leviticul 23:15,16). De la aceste 50 de zile vin termenii românești sinonimi „cincizecime” și „penticostă”, care derivă de la cuvântul grecesc pentekoste „cincizeci”, și ebraicul șavuot „săptămâni”, care trimite la cele șapte săptămâni (7 × 7) acoperite de această perioadă.
Practic, toate lecțiile Șavuotului iudaic se regăsesc și în Cincizecimea creștină. Șavuotul este Sărbătoarea Secerișului, sau a primelor roade (Exodul 23:14-19; Leviticul 23:9-22). În același fel, Cincizecimea creștină sărbătorește primele convertiri, primele roade ale proclamării creștine. Cincizecimea împlinește visul lui Dumnezeu pentru Israel: „Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru, și ei vor împărăți pe pământ” (Apocalipsa 5:10; cf. 1:6; și Exodul 19:6).
Cincizecimea creștină sărbătorește prima coborâre în masă a Duhului Sfânt18. Pasajul nostru din Apocalipsa face aluzie la acest eveniment menționând „cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu” (Apocalipsa 4:5; 5:6). Însă Cincizecimea are legătură în mod special cu învierea lui Isus și cu glorioasa Lui înscăunare în ceruri. Apocalipsa identifică mielul cu „Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David” (Apocalipsa 5:5), împlinind astfel vechea făgăduință a unei dinastii davidice veșnice19. Ritualul prin care Fiul omului Se așază la dreapta lui Dumnezeu marchează instalarea Lui ca rege davidic veșnic, spre lauda oștirilor cerești.
Vocile oștirilor cerești, care laudă pline de bucurie destoinicia mielului, răspund acum întrebării: „Cine este vrednic?”. Liturghia se desfășoară în jurul acestei teme, într-un crescendo în patru timpi:
1. Primele voci sunt ale celor patru făpturi vii și ale celor 24 de bătrâni, care intonează: „Vrednic ești Tu (…), căci ai fost junghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam” (vers. 9). O harpă acompaniază cântecul. Muzica se amestecă cu tămâia, care, la rândul ei, este în strânsă legătură cu rugăciunile celor ce speră (vers. 8). O cântare cu adevărat „nouă” (vers. 9), nemaicântată până acum, lauda lor este un poem nou, cu emoții noi și o melodie nouă. Psalmii folosesc adesea o astfel de exprimare pentru a simboliza o schimbare radicală a inimii, o trecere de la întuneric la lumină, de la moarte la viață. În general, exprimarea aceasta apare în contextul creației20.
2. Următoarele voci pe care le auzim sunt ale corului de îngeri: „Vrednic este Mielul (…) să primească putere, bogăție, înțelepciune, tărie, onoare, slavă și laudă!” (vers. 12, NTR). Cele șapte atribute sunt un ecou al celor șapte coarne, simboluri ale puterii.
3. Întregul univers izbucnește acum în cântare, „orice făptură care este în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare, adică orice făptură ce se află în aceste locuri” (vers. 13, NTR), unindu-și vocea cu imensul cor al îngerilor, reluând ultimele lor cuvinte, dar în ordine inversă. Dacă îngerii au cântat: „tărie, onoare, slavă și laudă” (vers. 12, NTR), făpturile pământului răspund acum: „lauda, onoarea, slava și puterea” (vers. 13, NTR), în armonie cu corul anterior.
4. În cele din urmă, cele patru făpturi vii încheie cu un puternic „Amin!” (vers. 14). Bătrânii se pleacă și se închină, iar serviciul liturgic se încheie cu o liniște deplină. Cuvintele nu sunt de ajuns. Numai tăcerea poate exprima inexprimabilul.
NOTE
18. Faptele apostolilor 1:8; 2:38,39; Efeseni 5:18.
19. Geneza 49:10; 2 Samuel 7; 1 Cronici 17; Daniel 9:24-27; Luca 1:32,33.
20. Psalmii 33:3-9; 96:1,4-6; 98:1-9; 149:1,2 etc.