Scena inundă timpul și spațiu. Obiectele, vocile, imaginile, persoanele – totul întruchipează aceeași adorare cântată spre slava Dumnezeului creator: „Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile și prin voia Ta stau în ființă și au fost făcute!” (Apocalipsa 4:11).
Ceea ce-L face pe Dumnezeu vrednic de adorare ca Judecător și Împărat e faptul că El este Creatorul universului – Creatorul nostru. Dacă nu ar fi fost El Creatorul, atunci toată adorarea noastră ar fi fost idolatrie. Fie Îi aduci închinare Creatorului, fie idolatrizezi creația; nu există cale de mijloc. Numai Dumnezeu, pentru că ne-a creat, ne poate hotărî destinul și mântuirea.
Expresia „vrednic ești” (Apocalipsa 4:11) anticipează întrebarea din capitolul 5: „Cine este vrednic?” (Apocalipsa 5:2). Această întrebare vine ca un strigăt și are legătură cu o carte pecetluită, aflată în mâna dreaptă a Judecătorului divin care stă pe tron: „Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?” (vers. 2). Întrebarea rămâne în suspensie, deoarece întregul univers a amuțit. „Nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea” (vers. 3). Faptul că nimeni nu răspunde are un efect devastator asupra lui Ioan, însă unul dintre bătrâni îl liniștește: „Nu plânge! Iată că Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea și cele șapte peceți ale ei” (vers. 5).
Atunci Îl vede pe Cel Vrednic stând „la mijloc, între scaunul de domnie și cele patru făpturi vii și între bătrâni” (vers. 6). Însă înfățișarea lui cu greu am putea-o asemăna cu cea a unui leu puternic – Leul din seminția lui Iuda, care a biruit. Dimpotrivă, profetul vede un miel, și încă unul sacrificat. Acest paradox – unirea forței cu slăbiciunea – este evocat și de caracterul dual al mielului. El are șapte coarne. În Biblie, coarnele simbolizează puterea13. Mielul are și șapte ochi, „care sunt cele șapte Duhuri” (vers. 6) și simbolizează capacitatea divină de a vedea și de a înțelege orice, oriunde. Este clară aluzia la Zaharia 4:10: „Aceștia șapte sunt ochii Domnului, care cutreieră tot pământul.”
Evident, mielul jertfit Îl reprezintă pe Isus Hristos, în calitatea Lui de Mesia, Fiul lui David și Leul din Iuda (verse 5), biruitor asupra morții și a răului tocmai prin umilința și jertfa Sa. Mielul se apropie de cartea pecetluită: „El a venit și a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce ședea pe scaunul de domnie” (vers. 7).
Mai departe, Ioan Îl vede pe Isus stând la dreapta „Celui ce șade pe scaunul de domnie”, o imagine care se apropie foarte mult de modul cum descrie Petru, în timpul sărbătorii Șavuot (Cincizecimea/Rusaliile), sau Sărbătoarea Săptămânilor, înscăunarea lui Mesia după moartea Sa: „Dumnezeu a înviat pe acest Isus, și noi toți suntem martori ai Lui. Și acum, odată ce S-a înălțat prin dreapta lui Dumnezeu și a primit de la Tatăl făgăduința Duhului Sfânt, a turnat ce vedeți și auziți” (Faptele apostolilor 2:32,33)14.
Această scenă din Apocalipsa urmează ritualul tradițional al înscăunării, caracteristic culturii Orientului Apropiat antic. Se obișnuia ca noul rege să citească cu voce tare legământul cu care se lega înaintea suzeranului său15. În mod asemănător, în Israel, proaspăt încoronatul rege începea ceremonia de înscăunare citind „cartea legământului”16, exprimându-și astfel dependența de Dumnezeul său suzeran.
Ceremonia legământului de la Sinai (Exodul 19 și 20) a urmat același scenariu. Și acolo, poporul lui Dumnezeu a primit un document scris de El pe ambele părți (Exodul 32:15; cf. Apocalipsa 5:1). În mod similar, evenimentul s-a desfășurat în mijlocul fulgerelor, al tunetelor și al sunetelor de trâmbiță (Exodul 19:16; 20:18; cf. Apocalipsa 4:1,5). În plus, Domnul l-a invitat pe profet „să se suie” pentru a primi revelația lui Dumnezeu (Exodul 19:24; cf. Apocalipsa 4:1), iar pe oameni i-a chemat să devină un popor de preoți (Exodul 19:6; cf. Apocalipsa 5:10). În ultimul rând, ocazia este una de inaugurare a sanctuarului (cel pământesc – în Exodul 19 și 20, cel ceresc – în Apocalipsa 4 și 5)17.
NOTE
13. Vezi Psalmii 132:17 [„puterea”; literal, „cornul” – n.r.]; Ieremia 48:25 [„tăria”; literal, „cornul” – n.r.]; Daniel 7:8,11,21; Zaharia 1:18,19 etc.
14. Vezi și Faptele apostolilor 7:55,56; Filipeni 2:9-11; Evrei 8:1,2; 10:19-22 etc.
15. Vezi Leslie C. Allen, Psalms 101-150, Word Biblical Commentary, vol. 21, Waco, Texas, Word Books, 1983, p. 80; Gerhard von Rad, „The royal ritual in Judah”, în The Problem of the Hexateuch and Other Essays, Londra, Oliver & Boyd, 1966, p. 103 ș.u.
16. Exodul 24:7; Deuteronomul 17:18; 2 Împărați 11:11-13; 23:2,21; 23:3 etc.
17. Am dori să remarcăm că pasajul nostru din Apocalipsa, ca și cel din Exodul care are de-a face cu inaugurarea sanctuarului (Exodul 40), se referă la elemente prezente în întreg sanctuarul (sfeșnic, cădelniță de tămâie, coarne, heruvimi). Singura ocazie în care mai sunt enumerate toate aceste elemente este curățirea sanctuarului în Ziua Ispășirii (Leviticul 16). Prezența mielului aici exclude însă orice referire la Ziua Ispășirii, din moment ce mielul era, în mod tradițional, sacrificat la ceremonia de inaugurare a sanctuarului (Exodul 40:29; cf. Leviticul 1:10), și nu în Ziua Ispășirii. De asemenea, nu există nicio aluzie la chivotul legământului, un element-cheie în Ziua Ispășirii (Leviticul 16:11-15). Mai mult, cuvântul naos, termenul tehnic care desemnează Locul Preasfânt, unde era păstrat chivotul, nu apare în Apocalipsa 4 și 5. Este însă menționat mai târziu, în capitolul 11. Un aspect interesant este că acest cuvânt va fi folosit foarte mult abia în a doua parte a cărții profetice de care ne ocupăm: Apocalipsa 11:2,19 (de două ori în ultimul verset); 14:15,17; 15:5,6,8 (de două ori în ultimul verset); 16:1,17; 21:22 (de două ori în ultimul verset). Singurele două pasaje care folosesc acest termen în prima parte a Apocalipsei se referă la un moment din viitor.