Dumnezeu arată că bogățiile Laodiceei – aur, textile, unguente, tot ce are – sunt false. Motivul este unul cât se poate de simplu: bogățiile ei vin dintr-o sursă greșită. Biserica este sfătuiră să „cumpere” de la Isus Hristos (vers. 18). Bogăția acestor credincioși ai timpului din urmă este doar gunoi, pentru că nu vine de la Dumnezeu. Starea lor e cu atât mai tragică, cu cât nu sunt conștienți de ea și se cred bogați. Mentalitatea lor nu este altceva decât simptomul unei civilizații care se mândrește cu secularismul și umanismul ei, dar care Îl exclude pe Dumnezeu. Bogățiile ei – fie ele spirituale sau religioase – au fost acumulate prin eforturile rațiunii. Conceptele religioase au fost golite de orice referire la supranatural. Miracolele țin de mituri și credințe antice. Împărăția lui Dumnezeu a devenit o construcție omenească. Biserica instituțională – dacă nu cumva neamul – a înlocuit cetatea lui Dumnezeu. Politica a luat locul religiei, iar rațiunea a luat locul revelației. Omenescul a uzurpat divinul pe toate nivelurile. De această atitudine s-au molipsit chiar și cei care ar fi trebuit să aștepte această împărăție. Certitudinea că dețin adevărul și înaltul nivel de moralitate și spiritualitate pe care l-au atins nu fac decât să-i cufunde în mulțumire de sine și mândrie. Bogăția materială – succesul proiectelor misionare, administrative sau ecleziastice – îi fac să nu vadă starea mizerabilă în care se află. Și chiar și atunci când își simt nevoia, le lipsește pasiunea care să îi împingă la acțiune. Indiferența merge la braț cu ignoranța. După ce pune diagnosticul, scrisoarea către Laodiceea declară: „Fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea” (vers. 16). Cetatea antică avea în apropiere izvoare minerale. Nimic nu este mai grețos decât acea apă sulfuroasă călâie, simbolul perfect al stării spirituale a bisericii.
Nu trebuie să menționăm niciun nume, din moment ce cu toții ne potrivim acestui profil. Scrisoarea către Laodiceea este și o „judecată a poporului”, celălalt sens al numelui Laodiceea. Ce e de făcut? Pentru Autorul scrisorii, soluția nu ține de mijloace omenești la care am putea apela. Nu are sens să organizăm întâlniri sau să înființăm comitete. Nu are rost să apelăm la jocuri de putere sau la bani. Răspunsul îl găsim în altă parte și implică o răsturnare a rolurilor. Cel bogat să joace rolul săracului, iar cel sărac să joace rolul bogatului. Oamenii din Laodiceea trec drept oameni bogați. Dumnezeu răspunde îmbrăcându-Se în zdrențe și bătând la ușă. Soluția e undeva dincolo de ușă, care poate fi deschisă numai din interior, ca în Cântarea cântărilor (5:5). Cei care își asumă un astfel de risc – cei ce vor „birui” – primesc nu numai numele lui Dumnezeu, ca în cazul Sardesului, ci și privilegiul divin și puterea de a domni împreună cu El: „Îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie” (Apocalipsa 3:21).
Cei care își deschid ușa inimii vor intra pe porțile cerului și vor lua parte la o ordine nouă, la o suveranitate diferită, se vor desfăta de lucruri pe care nimeni nu le merită.
Este interesant faptul că următorul capitol începe tot cu o ușă: „După aceste lucruri, m-am uitat și iată că o ușă era deschisă în cer” (Apocalipsa 4:1), ușă care ne descoperă tronul lui Dumnezeu. Apocalipsa vorbește de două uși. Una este cea de aici, de jos, la care Dumnezeu bate cu putere, ca iubitul din Cântarea cântărilor: „Este glasul preaiubitului meu, care bate: «Deschide-mi, soro, scumpo!»” (5:2). În acest context, bătaia în ușă este una extrem de violentă. Verbul ebraic folosit aici, dafaq, denotă bătăi puternice. Același cuvânt este folosit pentru a evoca violența cu care păstorul își lovește oile pentru a le face să meargă mai repede60. Acest text sugerează că Isus bate cu forță la ușa noastră. Insistența Lui arată urgența și gravitatea situației. Este responsabilitatea noastră să deschidem ușa, pentru că este ușa inimii noastre. Religia luptă cu realitatea existenței cotidiene. Religia înseamnă lupte și alegeri. Ale noastre. Religia reprezintă răspunsul nostru la apelul lui Dumnezeu de a-L lăsa să facă parte din viața noastră.
Cealaltă ușă se deschide în ceruri. Numai Dumnezeu o poate deschide. Ea ne oferă acces la iertarea și la împărăția Lui. Religia nu este numai existențială, cu implicații etice și emoționale. Nici nu vizează numai individul și timpul prezent. Împărăția lui Dumnezeu nu este doar înăuntrul nostru (cf. Luca 17:20,21), ci are aspecte cosmice. Apocalipsa vorbește despre o altă ușă, o ușă în ceruri, pe care numai Dumnezeu o poate deschide. Este folosită aceeași imagine a ușii, pentru a sugera o relație între dimensiunea individuală și cea universală. Împărăția lui Dumnezeu începe aici, jos, când deschidem ușa: „Voi intra la el, voi cina cu el și el, cu Mine” (Apocalipsa 3:20). Ospățul începe deja din timpul vieții noastre. Dumnezeu coboară la noi și mănâncă la masa noastră. Însă, în prezența Lui, începem să tânjim după mai mult. Comuniunea noastră cu El ne creează dorința după o intimitate mai profundă. Masa aceasta devine un simplu aperitiv pentru felul principal. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât tânjim mai mult după prezența Lui; cu cât ne dăm seama ce ne lipsește la această masă, cu atât mai mult ne dorim să luăm parte la ospățul de sus. Și cu cât deschidem mai mult ușa aici, cu atât ne dorim mai mult ca Dumnezeu să deschidă cealaltă ușă, din ceruri.
NOTE
60. Vezi Geneza 33:13.