LAODICEEA
După Filadelfia, privirea profetului ne poartă vreo 70 km spre sud, unde se află Laodiceea. Este ultima stație, timpul sfârșitului – timpul nostru, idee sugerată deja de faptul că este a șaptea scrisoare, simbol al sfârșitului. Ideea de finalitate străbate întregul mesaj. Încă de la început, Autorul Se prezintă ca „Amin” (Apocalipsa 3:14), care este ultimul cuvânt, împlinirea tuturor promisiunilor și a tuturor rugăciunilor. Cu mult timp în urmă, profetul Isaia Îl descrisese pe Domnul ca „Dumnezeul aminului” (Isaia 65:16, în traducere literală*). În ambele pasaje, după fiecare „amin”, se face referire la creație.
Dumnezeul aminului din Isaia jură să facă „ceruri noi și un pământ nou” (vers. 17). În scrisoarea către Laodiceea, Dumnezeul aminului se prezintă ca fiind „Începutul zidirii lui Dumnezeu” (Apocalipsa 3:14). Grecescul arche „început” este echivalentul ebraicului bereșit „început” din Geneza 1:153. Dumnezeul sfârșitului este, în același timp, și Dumnezeul începuturilor. El este prezent de la început până la sfârșit.
În timpul acestor zile din urmă, venirea lui Dumnezeu este mai aproape ca niciodată. Scrisoarea Îl descrie bătând la ușă (Apocalipsa 3:20), ca în Cântarea cântărilor, unde îndrăgostitul bate la ușa iubitei lui (Cântarea cântărilor 2:8,9; 5:5). Isus este la ușă, ceea ce înseamnă, în limbajul Noului Testament, că sfârșitul este aproape (Matei 24:33; Marcu 13:29). Aluzia la masa intimă dintre cei doi are aceeași conotație: „Voi intra la el, voi cina cu el și el, cu Mine” (Apocalipsa 3:20).
Imaginea aceasta a unei mese intime este, din cele mai vechi timpuri, simbolul dorului după întâlnirea finală. Acest dor se simte în fiecare masă sfântă din calendarul levitic54. Apare în Psalmul 23, în care se întinde o masă în cinstea celui care Îi rămâne credincios lui Dumnezeu, chiar cu prețul vieții. Mesele la care au participat Isus și ucenicii Săi au aceleași conotații55. Ultima cină servită împreună, seder, a fost marcată de speranța reîntâlnirii finale în ceruri, ajungând să întruchipeze speranța tuturor creștinilor56.
Ospățul final de reîntâlnire este una din temele centrale ale Apocalipsei57. Speranța Bibliei este reală, concretă. Ne afectează toate simțurile. Pipăitul, mirosul, văzul, gustul – fiecare contribuie la trăirea bucuriei acestei speranțe. Prezența musafirului îmbogățește și mai mult experiența. Expresia tradițională: „Voi intra la el, voi cina cu el și el, cu Mine” (Apocalipsa 3:20) indică și mai mult intimitatea și reciprocitatea din cadrul acestei relații. Ca să înțelegem mai bine intimitatea unei astfel de ocazii, trebuie să ne-o imaginăm în contextul Orientului Mijlociu din vechime. Oamenii mâncau din aceeași farfurie, cu mâna, nu cu tacâmuri, așezați pe jos. Se atingeau unul pe altul, împărțeau unul cu altul mâncarea, erau extrem de vulnerabili. Era un adevărat act de comuniune. De aceea, este de așteptat ca reîntâlnirea cu Dumnezeu să fie un eveniment concret, pe care să-l trăim atât la nivel fizic, cât și istoric. Un aspect interesant este faptul că, în acest pasaj, nu omul speră, ci Dumnezeu. El bate la ușă, El face apelul, nu noi: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu… ” (vers. 20).
Dumnezeu este cel care trebuie invitat înăuntru. Cina trebuie să aibă loc mai întâi „la noi acasă”. În contrast cu situația din Filadelfia, numai noi, cei dinăuntru, putem deschide ușa: „Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el.” După un apel lung la schimbare și pocăință
(vers. 15-19), aceasta este ultima strigare din partea lui Dumnezeu. Și este cu atât mai mișcătoare, cu cât Laodiceea nici măcar nu simte nevoia de schimbare. Biserica se crede neprihănită, dreaptă, după cum o indică și numele ei – „popor neprihănit/drept” – și după cum se menționează explicit chiar în scrisoare: „[Tu] zici: «Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic»” (vers. 17).
Este exact atitudinea cetății antice Laodiceea, renumită pentru bogățiile și sistemul ei bancar extrem de dezvoltat. Atunci când călătorea prin Asia Mică, omul de stat roman Cicero (106-43 î.Hr.) se oprea întotdeauna în această cetate pentru a-și încasa scrisorile de credit. Cetățenii din Laodiceea își bătuseră propria monedă încă din secolul al II-lea î.Hr., monedă care purta chipul zeităților locale. Pe deplin autonomă, Laodiceea nu avea nevoie de nicio intervenție din afară. Istoricul Tacitus (55-120 d.Hr.) se mira că, după devastarea produsă de cutremurul din anul 61 d.Hr., cetatea a fost reconstruită fără niciun ajutor din partea guvernului roman58.
Laodiceea mai datora bogățiile ei pământului fertil și pajiștilor grase pe care pășteau oile care o făcuseră renumită prin negrul pur al lânii lor59. Aici era centrul unei industrii textile înfloritoare. Cetatea mai era cunoscută și pentru exporturile sale de unguente medicinale pentru afecțiuni oftalmologice.
Scrisoarea profetică consideră însă că toate aceste bogății sunt lipsite de valoare. Aurul din Laodiceea este murdar, de o puritate îndoielnică, de aceea este sfătuită să cumpere „aur curățit prin foc” (vers. 18). În mod asemănător, Dumnezeu ia în derâdere ceea ce biserica numește haine, sfătuind-o să se îmbrace, pentru că, orbită de simțământul propriei valori, nici măcar nu-și dă seama că este goală, dezbrăcată. Snobii din Laodiceea sunt de-a dreptul ridicoli – se plimbă cu nasul pe sus, cu iluzia că sunt bine îmbrăcați, când, în realitate, sunt niște amărâți în pielea goală și aflați într-o stare jalnică. Scrisoarea îi sfătuiește să cumpere alifie pentru ochi, ca să-și vadă adevărata stare.
NOTE
53. Vezi și Ioan 1:1.
54. Geneza 14:18-20; 31:54; Exodul 18:12; 24:11; Deuteronomul 12:5-7,17,18; 14:23,26; 15:20; 1 Samuel 9:11-14; Proverbele 9:1-5.
55. Vezi Matei 5:6; 9:11; 22:1-14; Marcu 6:35-44; Luca 13:29.
56. Marcu 14:25; 1 Corinteni 11:26.
57. Apocalipsa 2:7; 3:20; 19:7,9; 22:2.
58. Tacitus, Annales 12.27.
59. Strabon, Geographika 12.8.16.
* Toate Bibliile românești consultate traduc expresia prin „Dumnezeul adevărului”. Cuvântul amen vine din aceeași rădăcină ca și cuvântul emet „adevăr”. (n.r.)