Biserica din Filadelfia reprezintă o perioadă de reînnoire a legământului dintre Dumnezeu și poporul Său. Chiar și dușmanii îi recunosc statutul de biserică „iubit[ă]” de Dumnezeu: „Îi voi face să vină să se închine la picioarele tale și să știe că te-am iubit” (vers. 9; cf. Psalmii 23:5). Sesizăm aici reciprocitatea dintre legământ și dragostea lui Dumnezeu, reciprocitate sugerată de ecoul care se creează între cele două verbe: „Fiindcă ai păzit (…), te voi păzi și Eu” (Apocalipsa 3:10). Profeții deja anunțaseră o astfel de relație: „Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veți fi poporul Meu” (Ieremia 7:23). În Cântarea cântărilor, aceeași idee îmbracă limbajul dragostei: „Preaiubitul meu este al meu, și eu sunt a lui” (Cântarea cântărilor 2:16; cf. 6:3; 7:10). Această relație de dragoste exclusivă răzbate chiar din numele bisericii – Filadelfia „dragoste frățească”.
Încă o dată, Apocalipsa afirmă speranța escatologică: „Eu vin curând” (Apocalipsa 3:11). Făgăduința făcută „cel[ui] ce va birui” o depășește pe cea făcută bisericii din Sardes. Este promisiunea rămânerii pentru totdeauna în noua împărăție instaurată la venirea lui Mesia. „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu și nu va mai ieși din el” (vers. 12). „Stâlpul” transmite, prin asociere, ideea de continuare. În lumea iudaică, era obiceiul să se ridice un stâlp ca semn de aducere-aminte, pentru ca defunctul să nu fie uitat după moarte, ci să rămână imortalizat în memoria celor vii. Astfel de stâlpi, de exemplu, făceau parte din vechile sinagogi din Horazin și Capernaum. Identificarea cu un stâlp înseamnă deci că persoana respectivă va rămâne pentru totdeauna o parte esențială a templului lui Dumnezeu. Dar făgăduința nu se oprește aici – credincioșii vor fi identificați cu Dumnezeu Însuși, din moment ce pe ei va fi scris numele Lui. Ca în antica cetate greco-romană, biruitorii din Filadelfia primesc numele binefăcătorului lor, al Dumnezeului lor. Această răsplată va influența însă profund identitatea și destinul celor neprihăniți, pentru că le va transforma întreaga ființă. Cel neprihănit devine pentru totdeauna o persoană identificată în raport cu Dumnezeu și cu templul Său. Talmudul prezintă aceleași asociații: „Trei se numesc după numele Celui Sfânt și Binecuvântat, și anume următoarele: cel neprihănit, Mesia și Ierusalimul”49.
Biserica din Filadelfia este caracterizată de speranța în împărăția lui Dumnezeu. Este perioada din istorie în care omenirea a fost, probabil, preocupată cel mai mult de speranța escatologică, speranță care a cuprins oameni din Statele Unite, Germania, Scandinavia, Franța, Elveția, Țările de Jos. Un istoric al vremii, John B. McMaster, scria că, din cei 17 milioane de locuitori ai Statelor Unite, aproximativ 1 milion au fost implicați în această mișcare50. Așteptarea lor era cu atât mai intensă, cu cât părea confirmată de profeția biblică. Liderii religioși au stabilit chiar o dată precisă pentru împlinirea profeției celei de-a doua veniri a lui Hristos, bazată pe calcule profetice – anul 1844.
Un aspect extrem de interesant este că aceeași fervoare i-a cuprins, de asemenea, pe evrei și pe musulmani. În lumea iudaică, renașterea iudaismului european prin intermediul mișcărilor hasidice a inclus și o profeție cu privire la venirea lui Mesia în anul 5603 (1843/1844)51. Musulmanii Bahá’í au ajuns la o concluzie similară. Bab-ul („ușa” care se deschide spre iman-ul ascuns) ar fi apărut în anul 1260 de la hegiră*, adică în 1843/184452. În același timp, în lumea seculară, a apărut marxismul, cu optimismul lui și speranțele de progres al omenirii, proclamând zorii unei lumi noi.
Înțelegem astfel mai bine semnificația făgăduinței din scrisoare: „Iată, ți-am pus înainte o ușă deschisă pe care nimeni n-o poate închide” (Apocalipsa 3:8). Imaginea unei „uși deschise” reapare în capitolul următor (Apocalipsa 4:1). Perioada bisericii din Filadelfia, descrisă prin imaginea ușii deschise spre cer și pământ, este deci una a speranței, a așteptărilor – un timp de pregătire pentru mântuirea care vine de sus.
NOTE
49. Talmudul babilonian, Baba Bathra 75b.
50. John B. McMaster, A History of the People of the United States: From the Revolution to the Civil War, New York/Londra, Appleton, 1920, vol. 7, p. 136.
51. Vezi în special Menahem Mendel, Zemah Zedek (1870-1874).
52. Vezi Mírzá Husain Hamadani, The Táríkh-i-jadíd, or New History of Mírzá‚ Alí Muhammad, the Báb, traducere în limba engleză și ediție de Edward G. Browne, Cambridge, Cambridge University Press, retipărită 1975 (Amsterdam, Philo Press), p. xxxv.
* Hegiră, „dată la care începe calendarul musulman (16 iulie 622, când a fost strămutat Mahomed de la Mecca la Medina), considerată ca începutul erei musulmane” (DEX, s.v. hegiră). (n.r.)