Apocalipsa prezintă speranța escatologică drept mângâierea și răsplata supremă. Această speranță o constituie, în primul rând, darul „stăpânir[ii] peste neamuri” (vers. 26), făgăduință care derivă din Psalmii 2:8,9, unde se anunță era mesianică. Conform rabinilor antici, aceasta ar însemna venirea lui „Mesia, fiul lui David”47. Din moment ce scrisoarea către această biserică descrie o încercare omenească de a uzurpa autoritatea lui Dumnezeu, trebuie să ni se reamintească cine deține puterea supremă.
În al doilea rând, speranța celei de-a doua veniri a lui Hristos este și darul „luceafărul[ui] de dimineață” (Apocalipsa 2:28), o aluzie la Numeri 24:17 („o stea răsare din Iacov”), pasaj interpretat în mod tradițional în iudaism ca o referire la Mesia: „Numeri 24:17, «Îl văd»: acest text se aplică Regelui Mesia, «o stea răsare din Iacov», steaua din întuneric (…) este steaua lui Mesia”48. Această ultimă făgăduință i-a încurajat pe toți cei care, în timpul Evului Mediu Întunecat, s-au luptat și au tânjit după zorii unei lumi noi.
SARDES
Cam la 65 km sud de Tiatira, se desfășoară, pe două niveluri, cetatea Sardes (de unde și forma de plural a numelui în greacă – Sardeis). Inițial, cetatea a fost zidită pe un platou, dar, dezvoltându-se, s-a extins în văile și pe versanții de mai jos. Topografia Sardesului este o mărturie a decadenței sale. Cetatea aceasta este exemplul perfect de contrast între un trecut glorios și un prezent nenorocit. Pe vremea lui Ioan, trecutul glorios al Sardesului nu mai era decât o amintire. Cu cinci secole mai devreme, fusese una dintre cele mai prestigioase metropole ale lumii. Bogatul Croesus a fost ultimul rege al ei (560-546 î.Hr.). Apoi, cetatea a căzut în mâinile persanului Cirus. Când s-a apropiat cu armata sa de vârful platoului, a găsit porțile cetății deschise și nepăzite. Trăind liniștit în confortul bogăției sale, Croesus nu se pregătise de război. Curând, Sardes nu mai era decât un monument prăfuit al trecutului, reamintindu-le locuitorilor ei – din ce în ce mai puțini – care este prețul dureros al lipsei lor de vigilență.
Tragedia istoriei cetății inspiră acum îndemnurile care sunt adresate bisericii: „Adu-ți aminte dar cum ai primit și auzit! Ține și pocăiește-te!” (Apocalipsa 3:3). Întreaga scrisoare face apel la biserică să se întoarcă la trecutul ei marcat de adevăr și de credință autentică.
Autorul scrisorii Se prezintă – așa cum a făcut-o și în scrisoarea adresată bisericii din Efes – drept „Cel ce are (…) cele șapte stele” (Apocalipsa 3:1; cf. Apocalipsa 2:1). În ciuda tuturor acuzațiilor care li se aduc, Sardesul și Efesul sunt singurele biserici care „au” ceva. În ambele scrisori, același cuvânt grecesc alla („însă”, Apocalipsa 2:6; „totuși”, Apocalipsa 3:4) este cel care introduce lauda – acel „ai” din mijlocul mustrărilor. Ambelor biserici li se promite viața: „pomul vieții” pentru Efes (Apocalipsa 2:7) și „cartea vieții” pentru Sardes (Apocalipsa 3:5). Și ambele iau parte la sărbătoarea cerească – Efesul capătă dreptul de a mânca din pomul vieții (Apocalipsa 2:7), iar în dreptul Sardesului (Apocalipsa 3:4,5) se menționează hainele albe, o imagine care evocă ideea de sărbătoare (Eclesiastul 9:8).
Biserica din Sardes reprezintă o întoarcere a creștinismului la originile sale. Fiind biserica Reformei, credincioșii redescoperă mesajul originar al Bibliei. Mintea oamenilor începe să se deschidă pe măsură ce se reaprinde dorința de a căuta adevărul. Mișcarea de Reformă a dus la un acces direct la documentele biblice, înlăturând barierele reprezentate de preoți și de tradiții. Învățații vremii au încurajat citirea Bibliei în limbile de origine, greaca și ebraica, și au început chiar să tipărească primele gramaticii ale limbii ebraice.
La scurt timp însă, acest dinamism al schimbării s-a pietrificat într-un sistem de dogme. Biserica a introdus noi tradiții și crezuri. Grija de a avea o doctrină corectă a devenit predominantă, în detrimentul unei relații la nivel personal cu Dumnezeu. Intoleranța și-a făcut din nou apariția în viața bisericii. Și protestanții au avut propriile inchiziții. Calvin a fost responsabil de executarea pe rug a unui savant și teolog precum Miguel Serveto (1511-1553), în timp ce Luther tuna și fulgera împotriva catolicilor și a evreilor, jurând că îi va extermina pe cei ce nu îl urmează. Victimele războaielor religioase ale Europei nu au fost numai din rândurile protestante, deoarece și liderii protestanți au comis, la rândul lor, crime în numele lui Dumnezeu. Protestantismul devine, ca și catolicismul, o instituție foarte puternică și, uitând izvoarele adevărului, cade și el în aceleași greșeli pe care le criticase odinioară la biserica medievală.
NOTE
47. Talmudul babilonian, Sukka 52a.
48. Pesiqta Zutarta, Numeri 24:17.