TIATIRA
Atenția noastră se mută spre est, la aproximativ 65 km de Pergam. În comparație cu Efesul și Pergamul, Tiatira este mai degrabă un oraș nesemnificativ. Plinius o numește „cetate mediocră”. Și totuși scrisoarea care îi este adresată conține cele mai dure acuzații (Apocalipsa 2:20-27) și foarte puține complimente (vers. 19).
Răul se infiltrase deja încă din Pergam. Situația se înrăutățește acum, odată cu Tiatira. Răul s-a generalizat în toate compartimentele bisericii. Erezia din Pergam fusese simbolizată prin Balaam, a cărui influență rămăsese totuși una exterioară bisericii. Însă în biserica Tiatira, răul domnește efectiv, întruchipat de regina Izabela (vers. 20). Ea a fost soția lui Ahab, regele Israelului. Originară din Fenicia și fiică a lui Etbaal, regele sidoniților (1 Împărați 16:31), care era preot al zeului Baal și al zeiței Astarte42, această regină a reușit, de una singură, să-i facă pe regele Israelului și pe poporul israelit să se închine lui Baal. Susținea financiar 450 de profeți ai lui Baal, fiind cunoscută și pentru ura cruntă manifestată față de profetul Ilie și față de oricine Îi rămăsese credincios lui YHWH. Influența ei a continuat și după moarte, prin fiii și fiica ei, Atalia43.
Domnia Izabelei este caracteristică bisericii din Tiatira. Erezia a devenit oficială și are sprijinul deplin al elitei aflate la putere în biserică. Biserica a devenit acum o putere politică și s-a înveșmântat în mantia regalității. Și, într-adevăr, cetatea Tiatira era renumită pentru vopselurile ei purpurii, culoarea regalității44 și a preoției45. Ne aducem aminte de creștina Lidia, din Tiatira, care lucra în domeniul vopselurilor (Faptele apostolilor 16:14,15,40)*.
Dar cetatea Tiatira era renumită și pentru cultul zeului Tyrimnos (zeul-soare), care a devenit, ulterior, cultul împăratului roman. În mod ironic, Autorul scrisorii Se prezintă într-o aură de strălucire extraordinară, cu „ochii ca para focului”, picioarele ca arama aprinsă, întrecându-l astfel în strălucire pe zeul-soare și denunțându-i înfumurarea. Izabela simbolică uzurpă autoritatea lui Dumnezeu în momentul în care biserica ia decizii pe care numai Dumnezeu are dreptul să le ia.
Scrisoarea menționează „toate bisericile” (Apocalipsa 21:23). Adesea, martorii lui Dumnezeu uită pe cine reprezintă și înlocuiesc obiectul mărturiei lor cu propria persoană. Este un risc cu care se confruntă toate religiile și toți profeții. Oamenii pot pune vocea lor în locul vocii lui Dumnezeu. Tradițiile și instituțiile se pot ridica deasupra adevărului din care s-au născut. Atunci când oamenii și instituțiile omenești iau locul lui Dumnezeu și al adevărului, rezultatul este întotdeauna același: intoleranță și persecuție. Aceste trăsături au ajuns să caracterizeze biserica din Tiatira, perioada bisericii medievale, care începe oficial în anul 538, după ce este înlăturată și ultima amenințare ariană46, și se încheie în anul 1563, odată cu Conciliul din Trent. A fost biserica Inchiziției și a cruciadelor. Niciodată istoria omenirii nu a fost martora unei persecuții mai îndelungate și mai pătimașe. Este de înțeles atunci mânia Fiului lui Dumnezeu atunci când o pedepsește printr-o suferință cumplită (vers. 22). Biserica avea să plătească scump pentru intoleranța de care a dat dovadă.
Trebuie să remarcăm însă că Dumnezeu nu-Și îndreaptă mânia împotriva bărbaților și femeilor din Tiatira, ci împotriva bisericii ca instituție omenească. Chiar și în Tiatira, nenumărate persoane au rămas credincioase și nu au cunoscut „adâncimile lui Satana” (vers. 24). Această expresie este calchiată după una similară, care face referire la Dumnezeu: „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:10), caracterizându-i pe cei ce își pun încrederea în Duhul lui Dumnezeu, nu în „înțelepciunea oamenilor” (vers. 5). Ca și pe vremea Izabelei istorice, au fost unii care „nu și-au plecat genunchii” (1 Împărați 19:18) în fața acestei Izabele simbolice, ci au rămas credincioși Dumnezeului lor. Scrisoarea recunoaște aceste persoane, care constituie excepțiile de la regulă, și le laudă cu înflăcărare. Sunt menționate și patru virtuți: dragostea, credința, slujba și răbdarea (Apocalipsa 2:19). Biserica din Tiatira este și biserica lui Francesco d’Assisi (1182-1226) și a regelui francez Ludovic (numit și „cel Sfânt”), care au întemeiat unele dintre primele școli, spitale și universități. Este un timp al schimbării și al reformei. Ne aducem aminte de Peter Waldo (1140-1217) în Italia, de John Wycliffe (1320-1384) în Anglia și de Jan Hus (1369-1415) în Boemia. Apoi a urmat Martin Luther (1483-1546) în Germania. Îngerul îi încurajează pe toți acești oameni, toate aceste mișcări: „Numai țineți cu tărie ce aveți până voi veni!” (vers. 25).
NOTE
42. Vezi Josephus Flavius, Antiquitates Judaicae 7.13.2.
43. 2 Împărați 8:18,26,27; 10; 11.
44. 1 Macabei 8:14; Hómēros, Ilias, 4.141-145.
45. Exodul 25:4; 28:5,6; 39:29; Josephus Flavius, De Bello Judaico, 5.5.4.
46. Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 115, 116.
* Pasajul biblic o numește „vânzătoare de purpură”, însă purpura este atât culoarea, cât și materialul vopsit în culoarea respectivă sau haina făcută dintr-un astfel de material (cf. DEX, s.v. purpură). (n.r.)