Profetul Daniel deja subliniase această tendință spre compromis prin viziunea statuii alcătuite din diverse metale și prin viziunea celor patru fiare. În cadrul statuii (Daniel 2), biserica era reprezentată printr-un amestec de lut, simbolizând dimensiunea religioasă, și fier, simbolizând puterea politică31. În viziunea celor patru fiare, simbolul bisericii era un corn (puterea politică) cu trăsături omenești (dimensiunea spirituală)32.
Aceeași chemare la pocăință pe care am auzit-o în cazul Smirnei este repetată de înger și aici. Sabia cu două tăișuri din gura Fiului omului (Apocalipsa 2:16) reprezintă cuvântul unui Dumnezeu care judecă, separând adevărul de minciună (cf. Isaia 49:2). „Mana ascunsă” și „piatr[a] albă” (Apocalipsa 2:17) – răsplata celor drepți – sunt tot aluzii la un context al judecății. Mana evocă Exodul și perspectiva Țării Promise. Această pâine căzută din cer devine semnul speranței33. Conform unei vechi legende evreiești, în timpul distrugerii templului (secolul al VI-lea î.Hr.), profetul Ieremia a ascuns bolul cu mană care se păstra în chivotul sfânt34. Se spune că numai în vremea lui Mesia se va găsi din nou acel bol și numai atunci mana va fi din nou consumată ca hrană35. Conform acestei legende, numai la sfârșitul timpului se va descoperi identitatea acelor câțiva aleși să fie mântuiți. Între timp, este imposibil de stabilit cine va fi mântuit și cine nu.
Aceeași lecție este gravată și pe piatra albă care poartă „un nume nou” (vers. 17). Ea face aluzie la procedurile judiciare romane, în care erau folosite pietre negre și pietre albe pentru a indica verdictul. Albul semnifica achitarea, iar negrul, condamnarea. Prin urmare, a primi o piatră albă înseamnă a fi achitat. Cât privește acel „nume nou”, el reprezintă actul re‑creării de sus, semnul unui nou început și al unui nou destin. Așa a devenit Avram Avraam, purtătorul făgăduinței unei semințe numeroase36, și Iacov Israel, cel însărcinat să lupte cu Dumnezeu37. Și locurile geografice primesc nume noi: Ierusalimul se va numi „Domnul, Neprihănirea noastră”, în virtutea prezenței veșnice a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său38. În același fel, cei aleși din Pergam primesc un nume nou, „pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește” (vers. 17). Biblia și tradiția iudaică vorbesc despre numele lui Dumnezeu ca fiind de nerostit și de neînțeles39. Aceasta este, de fapt, interpretarea care ni se dă într-o scrisoare ulterioară: „Voi scrie pe el [pe cel ce va birui] Numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu” (Apocalipsa 3:12). Acest „nume nou” este chiar numele lui Dumnezeu și, prin extensie, numele Noului Ierusalim pe care îl va aduce Dumnezeu din cer (vers. 12). Asocierea numelui Ierusalimului cu numele lui Dumnezeu apare deja în cartea lui Ieremia, în care profetul dă un nume nou cetății: „Domnul, Neprihănirea noastră” (Ieremia 33:16). Pe baza acestui verset, Talmudul și Midraș aveau să dezvolte asocierea dintre Ierusalim și Mesia, „pentru că și unul, și celălalt poartă numele Celui Sfânt și Binecuvântat”40. În același fel, în Midraș se observă că, „după cum [Dumnezeu] Îi pune lui Mesia propriul Său nume, tot așa va pune și Ierusalimului propriul Său nume”41. Regăsim același concept chiar în centrul Apocalipsei. Cei aleși, cei 144 000 de cetățeni ai Noului Ierusalim, primesc numele lui Dumnezeu (Apocalipsa 14:1; cf. 22:4).
La începutul scrisorii, credincioșii sunt cei care își amintesc numele lui Dumnezeu. Apoi, la sfârșitul ei, cei aleși din Pergam primesc numele lui Dumnezeu ca nume al lor (Apocalipsa 2:17). Responsabilitatea Israelului este aceea de a purta numele Său, pentru că poporul lui Dumnezeu este chemat să fie semnul vizibil al Celui Nevăzut. Menționarea lui Antipa, care înseamnă „reprezentantul tatălui”, trimite deja la acest lucru. Misiunea fiului este să poarte numele tatălui și să-l reprezinte în absența lui. De aceea numele acesta este cunoscut doar de cei care îl primesc. În același fel, aleșii din Pergam sunt singurii care știu numele lui Dumnezeu înscris pe piatra albă numai pentru că au o relație personală cu El. În perioada reprezentată de Pergam, biserica vizibilă începe să-și piardă identitatea și misiunea de purtătoare a numelui lui Dumnezeu.
NOTE
31. Enigmele Bibliei – Daniel, p. 39-41.
32. Idem, p. 112-117.
33. Exodul 16:15; Psalmii 78:25.
34. Exodul 16:33,34; Evrei 9:4.
35. Midraș, Mekhilta 16.25; cf. 2 Baruh 29:8; Talmudul babilonian, Hagiga 12b.
36. Geneza 17:5.
37. Geneza 32:28.
38. Ieremia 33:16.
39. Vezi Exodul 3:13-15; cf. Geneza 32:29,30; Judecătorii 13:17,18, texte care au dus la interdicția de a pronunța numele divin (vezi Talmudul babilonian, Kiddușin 71a; Mișna, Sanhedrin 10.1).
40. Talmudul babilonian, Baba Bathra 75b.
41. Midraș la Psalmi, Psalmul 21, secțiunea 2.